sâmbătă, 16 aprilie 2011

DACII-O enigma istorica-partea a III-a


Enigmaticul justitiar
Cine a fost, totusi, autorul faptei? Nu puteau ajunge la varful Columnei decat cei care urcau pe schele. Trebuie sa fi fost, asadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existenta schelelor si a urcat pe ele. Totusi, trebuie sa fie vorba de un cunoscator, caci doar cineva care stia foarte bine ce scena se afla sub capitelul columnei s-ar fi urcat sa o distruga. Inainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comanda, in 1541, din partea regelui Francisc I al Frantei, cand s-a facut prima copie dupa Columna, azi disparuta. Atunci s-au ridicat primele schele. Insa momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decat studiind toate reproducerile existente in acea perioada. Am putea avea surpriza sa descoperim ca fapta s-a produs mult mai tarziu, in secolele XVII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, caci interpretarile s-au facut (si continua sa se faca) doar dupa copiile mai noi ale columnei. Pe langa cele doua copii recente, cea de la Bucuresti, si o a doua, aflata la Roma, la Muzeul Civilizatiei Romane, mai exista alte doua copii, ambele din secolul al Xix-lea, una in Franta, facuta la cererea lui Napoleon al Iii-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a doua, expusa in Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia dupa studierea tuturor acestor reproduceri vom putea sti mai multe.
Ramanand deocamdata in domeniul speculatiilor, putem presupune, fara a ne teme ca ne departam prea tare de adevar, ca cel care a sters scena a vrut sa apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pana acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toata admiratia, in fata caruia contemporanii si-au plecat capul: un rege care a luptat pana in ultima clipa pentru poporul sau si care nu a acceptat sa fie prins si dus sclav la Roma. Insa scena prezentarii capului sau desprins de trup (poate impreuna cu mainile taiate, asa cum indica sursele) era o imagine umilitoare si dureroasa pentru daci, pentru urmasii lor si pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scarile Gemoniei si lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinta pana la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut sa stearga din istorie acest episod sangeros, tragic si umilitor. Lipsa totala de preocupare a specialistilor pentru acest incident semnificativ a dus la ingroparea unei informatii de mare interes. Poate intr-o zi vom afla numele acestui justitiar. Dar chiar daca va ramane anonim, fapta lui trebuie investigata, pentru a-i afla motivatia, ca si epoca in care un astfel de gest s-ar fi putut produce. 




Pedepsirea lui Traian

Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al Iv-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii. Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut. Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut: jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi; scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia. Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand!
Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic? Inca si mai ciudat este ca si monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemanatoare cu cea a cartilor. Doar Columna, mare, impunatoare si greu de doborat, a ramas in picioare. Putina lume stie ca a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, conceputa si realizata exact in acelasi stil si cu acelasi talent ca si reliefurile de pe Columna, dar pe o suprafata plana. Este vorba de marea friza a lui Traian, ce masura 32 de metri (dupa unii chiar peste 100 m!) si impodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, disparut astazi. Abia in aceasta friza, care condenseaza intr-un fel razboaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasa. Dupa numai doua secole, forul lui Traian este profanat de urmasi, friza sparta in mai multe bucati, dintre care patru au fost incastrate in Arcul lui Constantin, precum si opt statui de daci, utilizate la impodobirea aceluiasi Arc. Imparatul Constantin cel Mare se nascuse la sudul Dunarii, la putini ani dupa retragerea romanilor din Dacia, zona locuita de daci. Nu este exclus ca aceasta obarsie moeso-daca a lui Constantin sa-l fi determinat pe imparat sa-si impodobeasca Arcul cu statui de daci si sa distruga monumentul lui Traian, pentru a-l incorpora in al sau.
Stim, asadar, ca la doar doua secole dupa moartea sa, forul lui Traian incepea sa fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decat prin caderea in dizgratie a lui Traian, caci romanii aveau un cult pentru inaintasii lor. In acest fel s-ar putea explica disparitia aproape in totalitate a documentelor lui si ale celor despre el, precum si spolierea monumentelor inchinate lui. Probabil tot atunci a fost doborata de pe Columna statuia colosala de bronz aurit a imparatului, probabil atunci a fost jefuita si urna de aur ce ii adapostea cenusa, asezata in soclul Columnei. E adevarat, nu avem absolut nici o informatie directa in acest sens. Dar daca aceste presupuneri nu sunt gresite, putem intelege de ce, odata cu Traian, au disparut din istorie si dacii. Ramane insa o mare enigma: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, caci Traian avea, in ochii compatriotilor lui, imaginea unui imparat bun si drept. Poate vreunul dintre imparatii Romei de origine dacica, despre care istoria noastra nu pomeneste niciodata, a vrut sa razbune tragica soarta a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai tirziu, caci unele scrieri despre daci inca erau citate in secolul al Vi-lea. Sau poate e doar o simpla razbunare a sortii... Oricum ar fi, important este ca, de-a lungul vremii, durerea si revolta pentru inrobirea Daciei au dainuit, iar gestul stergerii de pe Columna a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovada limpede in acest sens.

DACII-O enigma istorica-partea a II-a


Misterul unei scene sterse de pe Columna
Desi timpul si-a lasat amprenta pe suprafata columnei, ea a ramas totusi intreaga, dupa aproape doua mii de ani. Culorile s-au sters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adaugate s-au pierdut (armele din mainile razboinicilor erau dificil de reprezentat in marmura, in relief, din pricina fragilitatii lor, asa incat au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a Romaniei exista o copie a columnei in marime naturala, executata in anii 30, si ajunsa in tara in 1967. Dar in vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc in spirala de la baza spre inaltime, unde nu mai pot fi vazute de la distanta, copia de la Bucuresti nu este compusa pe inaltime, ci este desfasurata pe orizontala, scena cu scena, in asa fel incat sa poata fi vazute toate detaliile. (In antichitate, columna putea fi "citita" din cladirile care o inconjurau, si care aveau cel putin doua etaje.)
Undeva spre varful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfasoara scenele cele mai dramatice: caderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal si sfarsitul razboiului. De fapt, sfarsitul istoriei unui neam. Dupa ce Decebal a inteles ca nu mai are scapare, a ales sa-si curme singur viata, pentru a nu trai dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmarit prin padure de un grup de romani, Decebal alearga calare, alaturi de alti nobili daci. Este ajuns din urma, iar in momentul in care soldatul din spate ii intinde mana intr-un gest care ii oferea viata (dar si sclavia), Decebal se lasa sa cada de pe cal si isi duce spre gat sabia incovoiata. In scena urmatoare, doi copii daci sunt capturati de romani, probabil fiii lui Decebal.






 Scena stearsa a capului lui Decebal prezentat multimii pe un scut
Iar in scena imediat urmatoare, doi soldati prezinta unei multimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea intoarsa, nici unul nu se uita spre scut si spre capul sangerand al regelui dac. Sursele scrise spun ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma si azvarlite pe treptele templului Gemoniilor. In scena imediat urmatoare, trei nobili daci, cu siguranta de mare vaza, sunt prinsi in munti de un grup numeros de soldati romani. Intre ei poate se aflau si fratele lui Decebal, Diegis, si marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un numar foarte mare de soldati romani, dupa cum rezulta din ilustrarea a nu mai putin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistente dacice sunt inabusite in munti. Un grup de daci, cu bagaje, se intorc la casele lor (sau, din contra, parasesc tara ocupata), apoi un sir de animale domestice inchide lungul sir al reliefurilor de pe coloana. Nu urmeaza nici o procesiune, nici un mars triumfal, nici o defilare glorioasa a armatei, nici o intrare stralucitoare in Roma. Un final neasteptat pentru un monument care trebuia sa celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru si plin de tragism.
Episodul prezentarii capului lui Decebal de pe Columna este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibila. Acum cateva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar inchinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormantul contine o inscriptie care confirma fapta acestui soldat si un relief reprezentand un calaret care se repede la un om prabusit la pamant, invesmantat in straie de dac, si din mainile caruia cade un pumnal incovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai isi luase viata. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentata si pe obiecte de ceramica din Gallia si din Spania, dovada ca i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columna, in care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocanire minutioasa, milimetru cu milimetru. Nu se mai vad decat contururile care sugereaza, vag, despre ce este vorba: un castru, in interiorul caruia se vede un cort militar, in fata caruia doua personaje prezinta unei multimi, alcatuita din soldati romani si daci prizonieri, un scut pe care este asezat un cap uman. Cine a distrus aceasta scena si de ce? Cine putea ajunge la varful Columnei, inarmat cu o unealta de zdrobit, probabil un ciocan, si ce l-a determinat sa stearga de pe Columna aceasta scena ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentala, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mana cuiva care a vrut sa faca sa dispara din istorie aceast cumplit episod. 









Columna Traiana, cu statuia Sfantului Petru asezata in locul celei a lui Traian (sec.XVI)
Crestinii, acuzati pe nedrept

Specialistii care au studiat Columna au oferit o interpretare total nesatisfacatoare si necredibila: crestinii ar fi sters scena! In anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al Iii-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, incepand cu 1558. In sfarsit, in 1589-1590, in varful Columnei, in locul statuii lui Traian, disparuta inca din antichitate, a fost asezata statuia Sfantului Petru. Se presupune ca scena prezentarii capului lui Decebal a disparut in aceasta perioada, deoarece atingea sensibilitatea crestinilor, era prea macabra pentru gustul lor si de aceea a fost stearsa. Totusi, pe columna apar reprezentari cel putin la fel de macabre, inca din primele scene: soldati romani prezentand imparatului capete de daci, capete de daci infipte in pari in fata unui castru, un soldat tinand in dinti, de par, un cap de dac desprins de corp etc. Apoi, pentru secolul al Xvi-lea, astfel de reprezentari nu erau macabre. Mai mult, crestinii erau familiarizati, din Noul Testament, chiar cu imaginea Salomeei purtand tava cu capul Sfantului Ioan Botezatorul.
Sa fie vorba de apararea memoriei lui Traian, prezentat ca un ucigas, asa cum au sugerat alti cercetatori? Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decat intreg razboiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Si pe cine ar fi putut deranja acest lucru, la un mileniu si jumatate dupa moartea lui Traian? Daca a vrut cineva sa apere cu adevarat memoria lui Traian, ar fi trebuit sa sterga mult mai multe scene de pe Columna, nu sa se catere pana sub capitel si sa distruga doar scena finala, oricum greu vizibila de jos, o scena in care apare si Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea in care regele dac si imparatul roman par sa se intalneasca pentru ultima oara, simbolic, scena care simbolizeaza infrangerea definitiva a dacilor si victoria absoluta a romanilor a fost inlaturata. Cei care au atribuit gestul distrugerii crestinilor din secolul al Xvi-lea nu au cunoscut suficient istoria Columnei. Intre acestia se numara, in mod surprinzator, si cel mai mare expert al Columnei, Conrad Cichorius (sfarsitul sec. al Xix-lea), iar ipoteza sa a fost preluata si de Radu Vulpe si de alti cercetatori romani, care au interpretat scenele de pe acest monument. Ei nu au studiat indeajuns istoria Columnei de-a lungul timpului si au tras concluzii pripite.

Un martor incomod
Columna a fost obiect de mare admiratie, inca de timpuriu. Multi artisti ai Renasterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut sa aiba, nu de putine ori, o copie sau o columna similara. S-au facut desene si gravuri dupa reliefuri, inca de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la inceputul secolului al Xvii-lea, cand Ludovic al Xvi-lea a comandat o copie dupa columna. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele pana in varful columnei. Bartoli a profitat de aceasta oportunitate si, urcandu-se pe schele, a copiat in cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. In desenele lui, scena astazi distrusa este intreaga, cu toate amanuntele sale. Albumul sau de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care il numeste "Traian al Frantei" a fost editat in 1673. Deci, la o prima analiza, zdrobirea scenei nu poate fi atribuita initiativelor Bisericii din secolul anterior, asa cum s-a afirmat. Lipsa de interes si de informare a celor care ar fi trebuit sa se ocupe de studierea si interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tainuirea, cu sau fara voie, a unui episod de mare importanta pentru istoria noastra. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie sa plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, in perioada secolelor Xv-Xviii. Si acestea nu sunt putine!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli exista si in Romania, in cateva exemplare. Unul se afla la cabinetul de stampe al Bibliotecii Nationale a Romaniei, iar un altul la Sibiu, daruit bibliotecii Astra de catre Badea Cartan... Da, acel Badea Cartan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergand pe jos pana la Roma, anume ca sa vada Columna. Acel Badea Cartan care a presarat in jurul Columnei pamant adus de acasa si boabe de grau. Acel roman patriot, despre care ziarele Romei au scris ca este "un dac coborat de pe Columna". A carat de-a lungul vietii cu spinarea, peste munti, mii de carti in limba romana, din "Romania libera", in Ardealul ocupat. Intre ele, si aceste nepretuite reproduceri dupa reliefurile Columnei, pe care specialistii continua sa le ignore.
Unii cercetatori sustin ca Bartoli ar fi reprodus din imaginatie unele detalii disparute de pe Columna. Nu putem sti deocamdata daca scena cu capul lui Decebal este reconstituita de artist sau chiar exista intacta in secolul al Xvii-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un calugar spaniol care a scris comentarii despre Columna in limba latina, in secolul al Xvi-lea, spune ca alaturi de cap se aflau si cele doua maini taiate ale regelui, dar in desenul lui Bartoli nu vedem decat capul. Exista doua explicatii: fie calugarul nu a vazut detaliile scenei, deoarece era deja stearsa, si s-a orientat in descriere dupa stirile din izvoare, care sustineau ca atat capul cat si mainile regelui au fost duse la Roma, fie a vazut scena originala, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a gasit-o deja stearsa si a reconstituit-o fara cele doua maini. Singurul mod in care se poate afla perioada in care scena a fost distrusa este consultarea tuturor reproducerilor dupa Columna existente, de la cele mai vechi, datand de pe la 1400, pana la cele mai recente.



DACII-O enigma istorica-partea I-a

Cine a inlaturat moartea lui Decebal de pe Columna Traiana?



Columna lui Traian adaposteste multe mistere, pe care istoria se incapataneaza sa le treaca cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea ii mai intereseaza pe istoricii nostri. S-au scris cateva studii, s-au dat cateva interpretari si s-a inchis dosarul. Se asterne praful peste o istorie a dacilor scrisa cu condeiul rupt, de niste istorici grabiti, o istorie din care adevarul inca nu s-a aratat decat in mica masura. 

Primul "film" de razboi din istorie.

  
Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decat o simpla victorie militara: a fost inceputul unui jaf care a scos Imperiul roman din criza. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur si argint, rectificate de istorici la cateva sute, prin stergerea unui zero), a dus la o scadere a pretului aurului in imperiu, la scutirea cetatenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole si jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii si-au exprimat bucuria pentru infrangerea dacilor, punand sa fie ucisi in jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi si 11 000 de fiare salbatice. Minele Daciei au furnizat in continuare aur imperiului , finantand ample programe de constructii, intre care si grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal intreg, iar pentru a marca acest efort a fost inaltata o columna. Era o columna alba, goala, iar inscriptia de pe soclul sau spunea ca acest monument s-a ridicat pentru a marca inaltimea colinei excavate. Era viitoarea Columna a lui Traian. La un moment dat, la scurta vreme dupa inaugare, cuiva i-a venit ideea decorarii columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, inalt de 38 m, a fost decorat cu benzi sapate in spirala, acoperite cu scene de lupta, asemenea cadrelor unui film, reprezentand desfasurarea celor doua razboaie daco-romane. Multi specialisti sustin chiar ca reprezentarile de pe columna erau in culori, ca marmura a fost pictata.

"Benzile desenate" care invelesc columna reprezinta scene de lupta din cele doua razboaie daco-romane.
Astfel a luat nastere unul dintre cele mai grandioase monumente din cate a avut antichitatea, admirat si imitat de-a lungul timpului. Doar inscriptia a ramas aceeasi, fara sa pomeneasca nimic de razboaiele cu dacii. Pe columna apar foarte multe scene in miscare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive si, desi sunt peste 2500 de fete reprezentate pe columna, rareori se gasesc unele care sa semene intre ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere si compasiune. Desi romanii sunt prezentati mereu invingatori, desi nu exista nici o imagine de roman ucis in lupta, in vreme ce dacii sunt aratati zdrobiti in toate infruntarile, chirciti, cazuti sub copitele cailor, sagetati, decapitati, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentari o mare compasiune si admiratie a autorului fata de daci. Dacii lupta pana in ultima clipa pentru a-si apara libertatea si pamantul. Mai mult, in afara de celebra scena a sinuciderii lui Decebal, exista mai multe scene de sinucidere in masa a dacilor, care nu au acceptat sa ajunga prizonieri in mainile romanilor: fie isi strapung pieptul sau gatul cu pumnalul, fie, intr-o scena mult discutata, beau otrava. (Dupa alte interpretari, ar fi vorba de impartirea ultimelor provizii de apa, nu de impartirea otravii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columna. Durerea este sfasietoare, dar este mai mult durerea infrangerii decat chinul mortii.
Multi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columna au afirmat ca la baza povestirii ilustrate pe acest monument se afla cartea pierduta a imparatului Traian despre razboaiele cu dacii; ca, de fapt, columna nu este decat "ilustratia" acelei carti, respectand succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele si descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil intelese de romani, care erau familiarizati cu textul cartii lui Traian si recunosteau usor pe fusul columnei cele descrise in carte. Pentru noi insa, care nu am avut sub ochi aceasta carte, ele raman o enigma.


vineri, 15 aprilie 2011

Leonardo da Vinci



Leonardo da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța) a fost un pictor, sculptor, arhitect și om de știință italian.
Om de spirit universal, în același timp artist, om de știință și inventator, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renașterii și rămâne unul dintre oamenii cei mai importanți din acea epocă.
Leonardo s-a născut la 15 aprilie 1452, nu departe de Florența, în mica localitate Vinci (comuna Anchiano). Există îndoieli referitor la originea și la profesia părinților lui. Unele surse spun că tatăl lui, Ser Piero, era moșier,altele că era notar.Iar despre mama lui, Caterina, unele surse spun că era fie servitoare sau fată de țărani săraci, fie sclavă arabă.
Din cauza faptului că starea socială a părinților lui Leonardo era atât de diferită, ei nu s-au putut căsători unul cu altul. Ser Piero s-a căsătorit cu o anumită Albiera când Leonardo avea cam un an, iar Caterina la rândul ei s-a căsătorit cu altcineva. Leonardo a fost îngrijit se pare vreo doi-trei ani de mama sa, mai apoi fiind îngrijit de familia bunicului paternal, Antonio. Fratele mai mic al lui Piero, Francesco, se pare că s-a ocupat de Leonardo, învățându-l agricultura. Leonardo învățase acasă să citească și să scrie italiana și în oarecare măsură latina, avea cunoștințe de matematică și muzică (învâțase să cânte la liră), dar dat fiind faptul că era copil nelegitim (acesti copii din flori purtau numele popular de *bastard*,fapt ce va influenta viata lui Leonardo), era împotriva legii să meargă la o universitate.

Artist, om de stiinta si inventator, Leonardo Da Vinci este un personaj fascinant si enigmatic. Doar o parte dintre tablourile lui au supravietuit dar Monalisa este probabil cel mai celebru din lume. Leonardo Da Vinci (1452- 1519) a trait la sfarsitul unei dintre cele mai importante epoci din istoria artelor: Renasterea italiana. Desi Italia produsese deja un geniu dupa altul vreme de aproape 3 secole, Leonardo a fost recunoscut chiar si in timpul vietii ca o fiinta exceptionala – un geniu printre genii. Doar 2 dointre contemporanii sai, Michelangelo si Rafael rivalizau cu reputatia artistului si perioadei scurta cuprinsa intre1500-1527, in care toti trei au lucrat, este cunoscuta ca Renasterea tarzie.
El este un bine cunoscut pictor, arhitect, om de stiina, inginer si sculptor. Profunda sa pasiune pentru cunoastere si cercetare a fost cheia spre cunoasterea artistica si stiintifica in acelasi timp. Inovatia sa in pictura a influentat arta italiana pentru mai mult de un secol dupa moartea sa. Studiile sale stiintifice in anatomie, optica si hidraulica au anticipat multe dintre descoperirile stiintei moderne.

 In scrisoarea adresata ducelui Milanului Ludovico Sforza spre a-si oferi serviciile, Leonardo da Vinci isi dezvaluie in 10 paragrafe problemele de tehnologie pe care le studiase si pe care era convins ca le solutionase. De altfel, nenumaratele desene, schite si explicatii aflate in manuscrisele ramase de la el confirma aceste afirmatii.Textul scrisorii, desi limitandu-se aproape exclusiv la domeniul ingineriei militare, indica varietatea cu totul neobisnuita a unor asemenea probleme si solutii.
Leonardo a anticipat multe dintre descoperirile timpurilor moderne. In anatomie el a studiat circulatia sangelui si functionarea ochiului. El a facut descoperiri in meteorologie si geologie, a observat influenta lunii asupra mareelor si a pus bazele conceptiei moderne a creeri continentelor. El a fost printre primii care s-au ocupat cu studierea hidraulicii si probabil a gradat hidrometrul; schemele sale pentru canalizarea raurilor inca mai au valoare practica. El a inventat un numar mare de masinarii ingenioase, multe cu potential uzual, printre care si un costum de scafandru. Dispozitivele lui de zbor, desi nu erau practice, au intruchipat principiile aerodinamicii.


















Leonardo Da Vinci
 
 Vezi  mai multe  video    din   diverse
LEONARDO DA VINCI
 
 Vezi  mai multe  video    din   cultura


joi, 14 aprilie 2011

DESENE 3D PE ASFALT

Henry Ford-Documentar


Henry Ford, magnatul care si-a mesterit singur imperiul



                                                                         Foto: Arhiva


Inainte de a merge la scoala, cand inca nu stia sa scrie si sa citeasca, micutul Henry Ford invatase se demonteaze jucariile mecanice si sa le asambleze la loc. Mai tarziu, a demontat si remontat ceasul tatalui sau, din simpla curiozitate de a afla cum functioneaza.

Copilul precoce avea inclinatii catre mecanica, dar si pentru carte. La 7 ani, cand a fost trimis la scoala, invatase deja scrisul. La zece ani, a construit o turbina, in apropierea scolii. Un success, dar si un moment penibil: turbina a explodat si a incendiat scoala.

I-a mers vestea de reparator de ceasuri, ocupatie cu care s-a si indeletnicit la o varsta frageda. Terminand liceul, paraseste casa parinteasca pentru a se angaja la Detroit ca ucenic, cu un salariu de 2,50 dolari pe luna.

Dupa trei ani petrecuti la Detroit, se intoarce la ferma tatalui sau, dar nu simte atractie catre agricultura. Viseaza altceva.

Tot visand, construieste o masina cu vapori, pe baza unui sasiu de la un dispozitiv de tuns iarba. Vecinii au vazut-o functionand, dar strambau din nas: era o simpla experienta, fara utilitate practica.

O casatorie de mare succes

Casatoria cu Clara Bryant, fiica unui fermier, s-a dovedit, pe neasteptate, suportul moral al mintii lui iscoditoare: ea l-a privit totdeauna cu admiratie, l-a incurajat si se arata extaziata atunci cand el ii etala, cu mandrie, nascocirile sale.

In acea epoca, Daimler si Benz lansasera pe piata primele lor automobile. Ford a dat multa vreme tarcoale noii inventii, iar, la sfarsitul lui 1891, i-a marturisit sotiei ca i-ar placea sa-si construiasca si el propriul prototip de automobil.

Ideea parea de domeniul imposibilului, dar Clara s-a declarat entuziasmata. Atat i-a trebuit tanarului Ford. A plecat la Detroit, pentru documentare, si s-a angajat la "Edison Illuminated Company" unde, remarcat pentru ingeniozitatea sa, a fost numit inginer sef.

In acelasi timp, Ford si-a amenajat propriul atelier, acasa, incepand sa lucreze la constructia unei masini cu motor pe gazolina, cheltuindu-si micile economii in directia acestei pasiuni.

Afacerea ia amploare

Clara nascuse recent, era nevoita sa-si chibzuiasca banii, dar n-a pus in cumpana aceste detalii prozaice. Era convinsa de reusita sotului ei, sau, cel putin, asa se arata.

Sustinerea morala a sotiei i-a dat curaj si, in 1902, Ford pune bazele parteneriatului Ford & Malcomson, impreuna cu un oarecare Alexander Y. Malcomson, care devine asociatul sau.

Afacerea merge. In anul urmator, realizeaza si vinde prima masina, iar modestul partenierat devine societatea Ford Motor Company. Dupa ce mai construieste vreo cateva masini, ii incolteste in minte ideea productiei pe banda rulanta.

A mustacit ideea multa vreme. Intre timp, face senzatie cu o masina de conceptie proprie, la volanul careia parcurge o mila in numai 39,4 secunde. Era o viteza ametitoate pentru acele timpuri: 147 km/ora. Ziarele au consemnat recordul, iar numele lui Ford a devenit cunoscut.

Intre timp, marca Ford incepea sa devina tot mai cunoscuta in Statele Unite, iar Ford Motor Company lanseaza un tip nou de masina, eleganta si ieftina. Este legendarul "Ford- model T", aparut in 1908.

Regele automobilului se bazeaza pe supusii sai

In ziua cand productia pe banda rulanta a permis asamblarea a 50 de masini in 24 ore, brandul Ford s-a detasat de toti ceilalti producatori. Henry Ford a inceput sa abordeze excentricitati ce nu pareau deloc specifice unui om de afaceri.

A dublat salariile muncitorilor, a scurtat ziua de munca la 8 ore (fara sa-i fi impus vreun sindicat) si a introdus pentru prima oara in lume saptamana de lucru de 5 zile (tot fara sindicate).

Si-a permis sa selecteze personalul, iar, in anul 1927, modelul T ajunsese sa fie cea mai vanduta masina din lume. In acelasi an, Henry Ford devenea cel mai bogat om din lume.

Poate ca bogatii de atunci nu seamana cu bogatii nostri de astazi. Fara sa-i impuna cineva, Ford a lansat o spectaculoasa campanie de finantare a organizatiilor pacifiste, in timp ce sotia sa, Clara, cheltuia milioane de dolari pentru opere de caritate.

Regele moare, regatul continua

In contrast cu asemenea comportament social, Ford si-a construit pentru propria familie o resedinta eleganta, cu 56 camere, cu piscina si teren de golf, cu sase gradini paradisiace, cu un lac artifical si doua parcuri.

N-o facea din snobism. Acest ultraconfort era argumentul cu care si-a determinat fiul sa nu plece in lume, sa ramana legat de casa si de tot ce realizase Henry Ford, care nu putea concepe ca imperiul construit de el sa incapa pe mana altcuiva, decat cea a propriului fiu.

Asa s-a si intamplat. Pe masura ce Henry inainta in varsta, afacerile erau preluate treptat de fiul sau, Edsel Ford. Dar nu intotdeauna in viata lucrurile se desfasoara asa cum le prevezi. In 1943, Edsel Ford moare. Afacerile sunt preluate de nepot - Henry Ford II - care devine presedintele companiei.

Patru ani mai tarziu, in 1947, o hemoragie cerebrala il rapune pe batranul Henry Ford, la varsta de 83 de ani si astfel se stinge regele automobilului. In urma lui, insa, a ramas un urias regat, care inca mai fiinteaza si astazi, condus de mana urmasilor urmasilor lui Ford, asa cum si-a dorit-o el totdeauna.

Emil Cioran


100 de ani de la nasterea lui.



Născut în 1911 în Carpaţi, la Răşinari, crescut sub autoritatea unui tată protopop şi unei mame cu tendinţe depresive, Cioran îşi scrie cele cinci prime cărţi în limba maternă, româna ; unele sunt culegeri de eseuri mici (între una şi trei pagini), altele, culegeri de aforisme. Din adolescenţă, pe care o petrece la Sibiu, începe să sufere de insomnii ; vine apoi la Bucureşti, unde studiază filosofia. Publicist prolific, Cioran devine o celebritate din « Micul Paris » interbelic, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica, sau viitorul mare prieten Eugen Ionescu (cu Ionescu împarte Premiul tinerilor scriitori din Fundaţia regală, in 1934, pentru prima sa carte, Pe culmile disperării).
Influenţat de romanticii germani, de Schopenhauer, de Nietzsche, şi de Lebensphilosophie (Schelling, Bergson), precum şi de ruşii Chestov, Rozanov, Dostoievski, sau de poetul român Eminescu, Cioran scrie într-un stil liric, expansiv, meditaţii metafizice, temele recurente fiind moartea, disperarea, singurătatea, istoria, muzica, sfinţenia şi mistica (Lacrimi şi sfinţi, 1937) – iar toate aceste teme se vor regăsi în opera lui franceză. În cartea sa controversată, Schimbarea la faţă a României (1937), Cioran, care se recunoştea atunci în mişcarea legionară, îşi critică cu violenţă ţara şi compatrioţii, opunând « culturile mici », (dispreţuite pe plan istoric, precum România) « culturilor mari », ca Franţa sau Germania, naţiuni care dispun de propria lor soartă.
După doi ani în Germania, Cioran ajunge la Paris, în 1936. Mai scrie în româna pâna la mijlocul aniilor 1940 (în 1943 apar ultimul articol în româna şi primele în franceză), pâna la ruptura din vara lui 1946, atunci când Cioran încearcă să-l traducă pe Mallarmé în româna : se hotărăşte brusc să renunţe la limba materna, şi începe imediat să-şi scrie prima carte în franceză, ce va fi, după mai multe rescrieri intense, impresionantul Précis de Décomposition (1949) ; urmează zece cărţi, prin care Cioran îşi continuă explorarea obsesiilor dintotdeauna, cu o distanţă din ce în ce mai sensibilă, comparabilă cu cea a sofiştilor greci, a moraliştilor francezi, şi a înţelepţilor orientali. Vituperaţiile sale existenţiale, distrugătoare, le scrie într-o franceză clasică, resimţite de el ca antipozi la supleţea limbii române ; vorbeşte de limba franceză ca de o « cămaşă de forţă », care îl sileşte să-şi înfrâneze temperamentul extrem şi elanurile lirice. Cărţile lui de deziluzie radicală apar la un ritm descrescând, în timp de trei decenii, pe masură ce se izolează, împreuna cu însoţitoarea lui, Simone Boué, într-o mansardă micuţă din centrul Parisului, spectator din ce în ce mai retras în sine, din ce în ce mai îndepărtat de o lume pe care o neagă atât pe plan istoric (Histoire et Utopie, 1960), cât şi pe plan ontologic (La chute dans le temps, 1964), ridicându-şi mizantropia pe culmile subtilităţii (De l’inconvénient d’être né, 1973), dând voie în acelaşi timp unui umanism nelipsit de ironie, de amărăciune şi de preţiozitate (Exercices d’admiration, 1986 ; Cahiers, publicaţie postumă).



Interzis pe pământul României pâna la căderea regimului comunist, Cioran n-a cunoscut o consacrare internaţională decât într-un târziu. Moare în 1995 la Paris.




emil cioran - interviu paris (1990)
 


 Asculta  mai multe  audio   diverse





emil cioran - interviu #2
 


 Asculta  mai multe  audio   diverse

miercuri, 13 aprilie 2011

Gaylord Ho-Sculpturi



Gaylord Ho s-a născut 11 aprilie 1950, în Hsin-Wu, Taiwan. Gaylord Ho este un sculptor iscusit şi un artist inspirat.
Scopul lui în fiecare sculptură este de a aduce la viaţă emotia momentului.
Sculpturile lui Ho reprezinta spiritul ideal al omului.Frumuseţea figurilor lui ne înalţă şi ne oferă încurajare de a continua în eforturile noastre de a excela si sa ne depasim visele noastre. Această temă este cea mai evidentă în "Transcendenţă" - îngerul sus-ajunge.
Gaylord practica Tai Chi & mediere liniştită în fiecare dimineaţă. El este o persoană spirituală, care crede cu tărie în puterea interioara de sine. O persoană liniştită şi grijulie, el tratează lumea din jurul lui cu blândete.

Damanhur - o incredibila utopie subpamanteana

Existenta uriasului templu subteran Damanhur , supranumit Orasul Luminilor, a constituit multa vreme un secret pastrat cu strasnicie. Vastul complex de galerii si domuri subpamantene este cel mai mare din lume si, pana de curand, nici unui intrus nu i-a fost permis accesul aici... 
La 30 de kilometri de orasul italian Torino se afla orasul subteran Damanhur , "sediul" comunitatii damanhuriene. Locuitorii sai sustin ca puternica lor baza sociala, spirituala si economica reprezinta un exemplu demn de urmat de catre intreaga omenire. Ei au propria constitutie, propria moneda (credito) si propria limba, folosita in ritualuri. Idealul declarat al damanhurienilor il constituie promovarea libertatii de exprimare si circulatie a ideilor, incurajarea creativitatii si "imbunatatirea sinelui", vazute ca pasi pe calea evolutiei superioare a speciei umane.
Istoria Damanhurului mentioneaza: "Primul tarnacop a lovit stanca intr-o noapte calda de august. Era anul 1978: o stea stralucitoare a strabatut, incet, cerul, lasand in urma ei un praf auriu, care s-a asternut pe pamant. Era un semn bun, era momentul prielnic pentru a incepe sapaturile in munte, catre inima Pamantului, pentru a construi un templu cum nu s-a mai construit de mii de ani. Trebuia sa fie facut cu mainile si vointa oamenilor, si nimeni nu trebuia sa stie de asta."
 
Existenta templului subteran a fost facuta publica abia in urma cu cativa ani, de catre un fost membru al comunitatii. De atunci, Damanhur si-a deschis portile si pentru vizitatori. Se poate patrunde in Damanhur printr-o intrare secreta, in spatele careia se afla un labirint de coridoare ce conduc spre o sala imensa, decorata cu simboluri oculte. Deasupra se afla cel mai mare dom de vitraliu din lume, cu un diametru de 10 metri si avand forma unei uriase roti de foc.

Pretutindeni, simbolurile evoca dualitatea existentei - barbat-femeie, bine-rau, Soare-Luna -, podelele sunt decorate cu mozaicuri iar peretii cu figuri in marime naturala, reprezentate dansand si luptandu-se. Toate acestea au fost lucrate exclusiv cu mana, asa cum au cerut intemeietorii. Fiecare incapere simbolizeaza un aspect al existentei: sala metalelor, unde viciul si virtutea duc o lupta fara sfarsit, sala pamantului, cu usile sale solara si selenara, sala oglinzilor si sala apei, unde peretii sunt decorati cu texte initiatice, scrise in limba secreta a comunitatii.
Serpii aurii care traverseaza peretii simbolizeaza "liniile" ce strabat Pamantul ca un urias sistem nervos - idee preluata din teoria meridianelor corpului uman, folosita in acupunctura. "Aceasta comunitate crede in frumusetea interactionarii creative - ne ocrotim si ne modelam reciproc, asemenea pietrelor dintr-un rau" - spun damanhurienii. Exprimarea convingerilor prin arta cantareste la fel de mult ca si credinta insasi.
 


Aici, femeile si barbatii sunt parteneri egali si isi unesc fortele completandu-se reciproc. Damanhurienii au un mod specific in care "se lupta cu fortele malefice": calatoriile astrale. Nu numai ca exista cursuri de felul acesta la Universitatea Damanhur , dar exista si o incapere speciala rezervata calatoriilor in timp si spatiu.
"Am fost in Egiptul antic si am vorbit cu faraonul - i-am spus sa construiasca o piramida la Dendera. Asa ca, atunci cand vei citi ca a fost descoperita o piramida, vei sti cum a ajuns acolo", povesteste cu nonsalanta o femeie. Persoana care detine cele mai multe dintre secretele comunitatii daman­hu­riene este Oberto Airaudi, fondatorul Damanhurului, pentru care calatoriile astrale au devenit deja rutina. "Raul este in noi si el trebuie indepartat; din ferici­re, sta in puterea noastra s-o facem. Daca ne vom folosi in mod rational libertatea, inclusiv pe aceea de a alege, vom evolua spiritual si, o data cu noi, o data cu fiecare individ in parte, si umanitatea va evolua spiritual" - spune el.
Cum simtul responsabilitatii priveste si mediul inconjurator, la Damanhur se construieste o biosfera imensa, un ecosistem cu propriul microclimat, care sa protejeze copacii - "antenele templului subteran". Damanhurienii lucreaza manual matasuri si tesaturi cautate de marii creatori de moda si picteaza tablouri care se bucura de o foarte buna cota pe piata de specialitate. Exista, de asemenea, o puternica linie de export pentru mancarurile si bauturile lor traditionale.
Povestile oamenilor care au renuntat la stilul propriu de viata si au venit la Damanhur pentru a duce aici o existenta spirituala, in comuniune cu natura si cu legile ei, sunt captivante. Sunt oameni care au vandut tot si au venit la Damanhur de departe, in speranta unui nou inceput. Unii au ramas, altii s-au intors dupa o vreme la viata "normala" - cu totii, insa, au avut parte de o aventura unica, au avut ceva de invatat din incercarea de a construi o lume in care conceptele-cheie sunt libertatea de expresie, respectul pentru natura, creativitatea si spiritualitatea.

Oameni care si-au schimbat cursul vietii


Actorul Dragoş Pâslaru s-a retras la Mănăstirea Frăsinei
Cândva, era un actor bine-cunoscut. Imaginea lui în rolul lui Horia Sima, conducătorul legionar din filmul “Drumeţ în calea lupilor”, a rămas în memoria tuturor cinefililor. De aproape două decenii însă, Dragoş Pâslaru (59 de ani) trăieşte ca simplu călugăr la Mănăstirea Frăsinei , din judeţul Vâlcea.

Dacă l-ai întâlni astăzi pe Dragoş Pâslaru, ar trebui să-i spui “frate Valerian”. Acesta e numele sub care fostul actor îşi duce existenţa, de aproape două decenii, ca simplu călugăr al mănăstirii vâlcene Frăsinei. Chipul osos, dăltuit parcă de mâna unui sculptor furios, privirea rece, dar incredibil de expresivă, îl apropiaseră de rolurile de “duri” ai ecranului. 
Jucase în magnifice piese de teatru, precum “Karamazovii”, dar şi în filme ca “Pruncul, petrolul şi ardelenii”, “Concurs” sau “Să mori rănit din dragoste de viaţă”.Totuşi, emblema realizărilor lui cinematografice rămăsese excepţionala portretizare a fostului conducător legionar Horia Sima, în filmul din 1988, “Drumeţ în calea lupilor”. 
Adus în moarte clinică de mineri 
Regizat de Constantin Vaeni, pelicula avea să fie proiectată în cinematografe şi la televiziune abia în primăvara lui 1990. Poate de aceea chipul lui Dragoş Pâslaru, implicat activ în evenimentele ce au constituit fenomenul “Piaţa Universităţii”, avea să fie recunoscut uşor de minerii veniţi, pe 14 iunie 1990, “să facă ordine” în Bucureşti. Avea să fie asociat cu răul, cu legionarii. Pâslaru a fost bătut până la comă, fiind dus la spital în moarte clinică . Şocul produs l-a făcut să plonjeze într-o altă dimensiune. Cea a credinţei şi a iertării. Astfel, la scurtă vreme, actorul de 39 de ani a pus punct unei cariere de succes, dar şi vieţii obişnuite. A lăsat totul în urmă şi s-a retras la mănăstirea din Vâlcea. 
Mariana Buruiană şi «Taina Mărturisirii»
Actriţă de prim rang a scenei şi cinematografiei româneşti, Mariana Buruiană (55 de ani) s-a retras, la câţiva ani după 1990, din lumina reflectoarelor. Chiar dacă nu s-a călugărit, ea şi-a dedicat viaţa credinţei întru Hristos, fiind şi autoarea unei cărţi, “Taina mărturisirii”. 
O apariţie angelică, un chip diafan şi-o sensibilitate aparte. Acestea o definiseră pe Mariana Buruiană, pe vremea în care era una dintre renumitele actriţe ale Teatrului Bulandra, dar şi ale cinematografiei noastre. Zecile de roluri în teatru, dar şi din filme - dintre care rămâne de neuitat cel din “Domnişoara Christina” (1994) - o transformaseră într-una dintre cele mai apreciate artiste ale generaţiei sale. La câţiva ani după Revoluţie însă, Mariana Buruiană a abandonat cariera ce-i oferise un nume în ochii publicului. Ca într-o adevărată revelaţie, s-a apropiat de credinţă şi de Hristos. 
“Noi ucidem nu numai cu armele” 
“Totul a plecat de la «să nu ucizi!». Am stat fixată pe aceste cuvinte, nu mă puteam dezlipi de ele. Era în vremea Revoluţiei. M-am gândit că nimeni nu respectă poruncile. Noi ucidem tot timpul, nu numai cu armele, ci şi cu vorba şi cu gândul. Meseria mea era legată de vorbă şi de gând. Şi m-am gândit că încalc porunca şi nu voiam să mai încalc porunca”, dezvăluia fosta actriţă în Evenimentul Zilei, acum câţiva ani. 
Nu s-a călugărit, dar a scris cartea “Taina mărturisirii”, propria poveste a apropierii de Hristos, mergând, în continuare, pe calea rugăciunii, a smereniei şi a iertării. 
Dan Bădulescu, de la chitarist rock la preot 
Dan Bădulescu (58 de ani) a fost unul dintre marile nume ale rockului românesc din anii ’70, chitarist în trupe faimoase ale genului. A emigrat în Suedia în 1986, apoi a renunţat la chitară pentru apropierea de Dumnezeu. Întors în ţară, a absolvit Teologia, fiind, de câţiva ani, preot la o biserică din Bucureşti.
Dan Bădulescu a ajuns preot, după ce a fost chitarist rock (medalion, în formaţia Sfinx) în multe trupe de legendă ale muzicii româneşti

Născut în 1952, Dan Bădulescu devenise în anii ’70 una dintre figurile importante ale muzicii rock din România. Absolvent de Conserva-tor, Bădulescu a fost membru al unor formaţii binecunoscute în epocă, de neuitat vreodată pentru cei care au trăit acele vremuri. A cântat alături de Dan Andrei Aldea în celebrul grup Sfinx, a fost chitaristul trupei Roşu şi Negru, condusă de Liviu Tudan, în perioada 1979-1982, dar şi al altor formaţii, precum Iris, Post Scriptum, Pro Musica. 
A stat 11 ani în Suedia 
Chitarist şi compozitor de mare talent, Bădulescu s-a apropiat şi de yoga, chiar melodiile sale, mult elaborate, reflectând tendinţa de înţelegere a misterului vieţii. În anul 1986 a emigrat în Suedia, unde, în scurtă vreme, a ajuns să cânte în strana unei biserici ortodoxe. 
În 1997 s-a întors în România, unde a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, câţiva ani mai târziu fiind hirotonit şi slujind ca preot la o biserică bucureşteană din strada Avrig. 
“Mi-am dat seama că l-am căutat pe Cel Viu între cei morţi. Dumnezeu este în biserică. Eu am pierdut cam mulţi ani din viaţă până să realizez acest lucru”, declara Dan Bădulescu într-una dintre puţinele apariţii în presă. 
Monica Fermo, călugăriţă în Ierusalim 

na dintre blondele fatale din anii ’70 ale scenei Teatrului Naţional din Bucureşti, Monica Fermo (56 de ani), trăieşte de peste două decenii la o mănăstire din Ierusalim. 
Era blondă, era tânără, era sexy, era actriţă. Monica Fermo devenise, spre sfârşitul anilor ’70, una dintre cele mai provocatoare prezenţe actoriceşti de pe scena Naţionalului bucureştean. După cum mărturisea ea însăşi mai târziu, “primii mei paşi în viaţă au fost în monstruozitatea patimilor. La 15 ani m-am apucat de fumat, la 17 ani am avut primul amor spiritual şi fizic şi, de acolo, totul s-a derulat cu o viteză extraordinară către hăul de nepătruns cu mintea”.
Maica Ecaterina, fosta actriţă Monica Fermo

Evreică prin naştere, Fermo a decis, în 1986, la sfatul părintelui Argatu, să îmbrăţişeze ortodoxia, botezându-se la vârsta de 32 de ani. “Întâlnirea cu Hristos a fost pentru mine uluitoare, devastatoare”, spunea ea. 
A luat calea Ierusalimului, în Israel , unde trăieşte şi astăzi, cu numele de maica Ecaterina, în chilia unei mănăstiri din apropierea Sfântului Mormânt al Mântuitorului. 
Fiul lui Octavian Cotescu şi al Valeriei Seciu este monah pe Muntele Athos 

Mult mai puţin cunoscut publicului larg, Alexandru Cotescu (42 de ani) are o ascendenţă nobilă, din punct de vedere artistic, fiind fiul marilor actori Octavian Cotescu şi Valeria Seciu. A avut o apariţie meteorică în filmul “Păcală” (1974), dar a urmat, mai târziu, calea monahală. Trăieşte de ani buni la Mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos , în Grecia, luând numele bisericesc de Daniil. A lucrat la traducerea unei importante antologii de texte liturgice şi vieţi ale sfinţilor.   

marți, 12 aprilie 2011

Aethicus Donares (Ister)


Filosoful / exploratorul pelasgo-dac, Aethicus Donares  (Ister), primul european care descoperă  America, făcând ocolul Pământului cu 1057 de ani înaintea lui Magellan.
Aethicus Donares (Ister) a reprezentat – prin extraordinarul circuit al lucrării sale capitale, Cosmografia (din orizontul anului 466) – nu numai zorile universalismului umanist, ci şi cultura / spiritualitatea celui mai mare popor din Europa vremurilor antice, Poporul Pelasgo-Daco-Thrac, mai exact spus, Poporul Valahilor.
Pentru o mai mare limpiditate a sintagmei secolul lui Aethicus Donares (Ister), precizăm că anii între care a trăit strălucitul „filosof“ / „sofist“ de la Histria-Dacia (România), geograf, explorator, om de ştiinţă / cultură pelasgo-dac (valah), unul dintre ultimii epopţi ai Zalmoxianismului, unul dintre cunoscătorii căii-spirală-planetară, aşa cum a rămas jalonată de el în cele peste 40 de copii ale celebrei sale lucrări, Cosmografia, din orizontul anului 466 d. H., primul european ce-a descoperit America, primul om ce-a ocolit Pământul etc., se aproximează a fi – potrivit tradiţiei istoriografice – 421 şi 500 d. H.
Filosoful, poetul, exploratorul valaho-dac, Aethicus Donares (Ister), aprox. 421 – 500, autorul Cosmografiei, primul european ce descoperă America, primul european ce face ocolul lumii cu 1057 de ani înaintea lui Magellan – portret în tuş de Patricia Pura.
Alexandru Macedon la Muntele Chelion…
(poem din orizontul anului 466 d. H.)
de Aethicus DONARES (ISTER)
Vai de pământul roditor
şi purtător de miere,
dacă se năpustesc în el
numai şerpi şi fiare…!
Vai de locuitorii lumii,
dacă fiarele-ar începe să-nvingă…!
*********
Şi geme,
şi înalţă altare,
pe Muntele Chelion,
şi, întreg dienocul,
imploră Dumnezeul de-toate-protector,
spre-a fi ferit de răzbunarea
sufletelor de duşmani sacrificaţi –
şi psalmul său către Dumnezeu
străluceşte în mare artă.
*********
Mai marea mişcare a pământului
în această zonă alpină
este dinainte în puterea Dumnezeului
cum niciodată până-acum
nu se vede ori aude;
şi se-adună munţii în faţa munţilor,
şi s-aud cuvintele preotului-judecător:
Ridică-te cu forţa  mărturiei
în faţa munţilor şi colinelor,
să ştie vocea ta şi crestele stâncilor,
şi temeliile puternice
ale pământului –
toate s-audă judecata Domnului…!
*********
Într-adevăr, aici,
munţi dănţuitori
şi coline ţipătoare
s-apropie într-un mare elan
cam până la o sută optzeci şi cinci de metri.
*********
Şi marele conducător,
ordonând un referendum,
strânge la un loc toată armata regatului său,
dintr-ale lumii hotare, până dincolo de mare,
şi-o aşează-n mijlocul acestor labile tărâmuri,
între coline,-n trena vălurindă a munţilor,
şi convine asupra unui principiu de pace
care să fie nelipsit din toate tratatele de alianţă:
mistreţul de jertfă pentru zeii locurilor.
*********
Alexandru cel Mare, considerând
că-i uşoară această întreprindere,
adună la un loc mai multă aramă
prefăcută în diverse-obiecte
şi topeşte coloane de o uimitoare mărime,
şi porţi,
şi case,
şi druguri,
şi-i ameninţă pe ei şi pe întregul lor neam,
şi-i închide în mijlocul acvilonului,
într-un an şi patru luni,
şi ridică porţi,
şi case,
şi druguri de-o impresionantă mărime,
şi le-aduce,
şi le-acoperă cu smoală necunoscută
nici în lumea pământurilor şi mărilor,
nici în această insulă,
unde scris-am cele de mai sus.