sâmbătă, 3 septembrie 2011

Marina Voica

Iata ce spune Doamna Marina Voica despre ea:

 Viaţa mea plină de evenimente tumultoase ar putea umple uşor sute de pagini ale unui adevărat roman. Dar despre asta mai târziu, cândva când o să pot să mă adun.
     Acum, o scurtă rememorare. În primul rând să corectez anumite inexactităţi care circulă în presă, cum că mă cheamă Marinca, care este doar diminutiv de la Marina, că m-am născut pe 2 septembrie, când, de fapt, m-am născut pe 3 septembrie. Că evenimentul acesta s-a întâmplat intr-un orăşel mic, când de fapt este un oraş mare din Rusia, cu jumătate de milion de locuitori, centru de judeţ, oraş universitar renumit pentru industria sa textilă. Şi fiindcă acolo majoritatea celor care lucrează sunt femei, oraşul a primit denumirea “oraşul mireselor” şi “miresele” din Ivanovo tare frumoase sunt….
Am un frate Shurik, adica Saşa, mai mare decât mine cu 7 ani. Părinţii şi-au dat seama că suntem copii foarte muzicali şi ne-au dat la o şcoală de muzică – eu la vioară şi Shurik la violă. Aveam doar 6 ani şi tare mă plictisea vioara la care studiam acasă, în timp ce toţi copiii se jucau în curte. Aşa că, după câţiva ani, mamei i s-a făcut milă de mine şi m-a retras de la şcoala de muzică. Dar Shurik a continuat cursurile şi a terminat ca premiant acea şcoală. Tot la Ivanovo am făcut liceul, pe care l-am terminat în 1954. Fratele meu deja era student la medicină dar, în acest timp, a continuat să se ocupe şi de educaţia mea muzicală. M-a învăţat să mă acompaniez singură la pian cântând cu însufleţire cântece pioniereşti.

     Într-o zi am văzut un film datorită căruia am devenit ceea ce sunt acum. Era un film argentinian “Vârsta dragostei” cu Lolita Torres. De atunci repertoriul ei şi cântecele spaniole au devenit baza a ceea ce eu numesc stilul meu ca şi cântăreţă. Dar despre asta altă dată.
     Părinţii s-au hotărât să mă trimită la Facultate la Moscova. La Moscova nu m-am simţit prea bine. Facultatea – Institutul de Finanţe – nu era pe gustul meu, nici aglomeraţia unei metropole ca Moscova nu mi-a priit prea bine. Voiam acasă la mama. Acolo, la Facultate a pus ochii pe mine un coleg al meu, român şi nu i-a dezlipit până nu s-a însurat cu mine. Ne-am căsătorit fiind, încă, amândoi studenţi. Numele lui (Voica) îl port şi acum. După căsătorie şi după terminarea facultăţii, a plecat în România lăsându-mă să-mi termin facultatea. După ce am terminat facultatea, a fost o perioadă de pregătire pentru a-l putea urma, perioadă dramatică pentru părinţi. Şi iată-mă în tren, tânără şi curajoasă gata să întâmpin necunoscutul. În Bucureşti m-am adaptat foarte repede. Oraşul era încântător, clima caldă, oamenii zâmbitori şi primitori. Am lucrat un timp la ADAS – Direcţia Generală şi apoi a început….

    Într-o zi, o prietenă mi-a adus în casă un tânăr care lucra la Televiziune, ca să mă asculte cântând. M-am aşezat la pian şi am cântat tot repertoriul lui Lolita Torres, iar din când în când luând castanietele şi dansând prin cameră.

Cred că l-am cucerit pe tânărul de la TV, fiindcă peste câteva zile am fost invitată la o emisiune de-a lui. Mi-am croit şi mi-am cusut singură o rochie pe care o am şi acum şi îmi vine ca turnată; am luat castanietele şi două cântece – unul rusesc şi altul spaniol. Emisiunea pe atunci era şi pe viu şi în direct. Dar pentru mine era ca o joacă, fără pic de emoţii, nefiind conştientă că asta va fi un preludiu al unei mari cariere ce mă aştepta. Am avut un succes cu apariţia mea. Tânărul regizor, care era nu altul decât Valeriu Lazarov, mi-a spus să uit că sunt o economistă, că acum s-a născut o nouă stea.
     Paralel cu lansarea mea, tot în emisiunea lui Valeriu Lazarov, şi-a făcut apariţia o puştoaică care abia împlinise 16 ani, iar numele ei era Margareta Pâslaru.
     Într-una din emisiuni, cineva a avut ideea de a face un duet cu aceste două tinere, lansate cu aşa mare răsunet. Şi fiindcă pe amândouă ne lega muzica spaniolă şi dragostea pentru Lolita Torres, au ales un cântec din repertoriul ei, care a intrat, pot să spun în istorie cu numele “Pe aripa vântului”. Generaţia mea n-o să uite niciodată acest duet la Revelion TV 1960, când două fete stând la un geam îngheţat cântau: “Ninge, ninge, fulgi de zăpadă, pe casă, pe stradă ...”.
     Am cântat un timp împreună, apoi fiecare a urmat drumul său. După mulţi ani, după ce eram deja artiste consacrate, Radu Şerban (compozitorul) în amintirea lansării noastre ca duet, ne-a scris “Balada” pentru festivalul de la Mamaia. Mi-aduc aminte că Sile Dinicu, marele nostru dirijor al Orchestrei de Radio, la repetiţie a lăcrimat văzându-ne din nou împreună.
     Cariera mea a fost presărată cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Întotdeauna am fost victima unui conflict politic între două ţări: România şi Rusia. Mare lucru nu s-a putut rezolva între ele, dar Marina Voica era aici, aproape. "Jos cu ea!" Şi stăteam ani de zile îndepărtată din TV şi radio. Aşa s-a întâmplat că într-una din perioadele acestea nefaste, Radu Şerban a scris pentru mine un cântec “Prieten drag”. Trebuia să-l cânt în primă audiţie la o emisiune de televiziune, unde chiar compozitorul m-a acompaniat la pian. Am acest concert înregistrat pe bandă de magnetofon. L-am cântat un timp şi cântecul “Prieten drag” devenise şlagărul din repertoriul meu. Dar a venit iarăşi o perioadă când nu aveam voie să apar la TV şi la Radio şi atunci Radu Şerban, ca să nu moară acest frumos cântec, l-a dat unei tinere debutante care era Pompilia Stoian. Imprimarea variantei mele s-a pierdut la Radio şi cântecul s-a consolidat ca repertoriul Pompiliei Stoian. Încă mult timp nu am avut cântece româneşti, când într-o zi totul s-a schimbat. La o ediţie a Festivalului de la Mamaia, Ion Cristinoiu mi-a scris un cântec “Încredere”. Piesa a luat Marele Premiu.
     De atunci compozitorii m-au asaltat cu piesele lor şi am devenit în sfârşit o adevărată cântăreaţă română. Mulţumesc tuturor compozitorilor, ziariştilor, oamenilor de televiziune, care m-au susţinut: Octavian Ursulescu, Marius Ţeicu, Marcel Dragomir, Ion Cristinoiu, George Grigoriu, Ionel Tudor, Titus Munteanu, Ovidiu Dumitru, Paul Urmuzescu, Ioana Bogdan, Aurora Andronache, Tudor Vornicu, Dan Mihăiescu… şi încă o armată de oameni cu care am colaborat de-a lungul a 50 de ani.


    De atunci au fost numeroase apariţii la TV, show-uri în ţară şi peste hotare, festivaluri naţionale şi internaţionale, discuri, turnee în ţară şi peste hotare: Polonia, Cehia, Bulgaria, Germania, Turcia, Cuba, Israel, Rusia, Canada, USA şi multe diplome de excelenţă.


     În ultimii ani am devenit şi compozitoare şi textieră. Textieră, fiindcă textul în cântecele mele este de bază. Întotdeauna e o poveste venită prin inspiraţie şi nu neaparat ca un episod din viaţa proprie. Încep cu textul, cu o idee, dar muzica…. Mă aşez la pian şi în câteva minute cântecul este gata! Să mă ierte compozitorii profesionişti pentru aşa un diletantism! Şi totuşi, de mult nu am avut aşa un şlagăr ca “Într-un colţ de cafenea…” care dăinuie de aproape de 10 ani, iar la toate concertele, organizatorii îmi cer obligatoriu să-l cânt. M-am cam plictisit de el. Consider că am şi alte cântece tot aşa de "şlăgăroase" cum ar fi ultimul “Bucureştiul e micul Paris” sau “Apartament 23” (continuare la “Si Afară plouă, plouă”). Şi urmează alte cântece şi mai şi…
     Acum trăiesc la Breaza. Toate televiziunile au venit să-mi filmeze casa şi curtea şi toţi au fost încântaţi de peisaj. Tot aud că Marina Voica ”s-a retras, s-a retras, s-a retras”. Nici vorbă. Eu am fugit de căldura din Bucureşti, pe care o suportam din ce în ce mai greu. Continui să compun, să apar la TV. Sunt înconjurată de oameni, de vecini buni şi nu mă simt nici singură şi nici retrasă. În casa mea răsună muzică şi cântec!
     Acum un an Breaza mi-a decernat titlul “Cetăţean de onoare”. Aş zice, cu toate că mă apropii de sfârşitul vieţii, trăiesc în prezent cea mai liniştită şi mulţumitoare perioadă a vieţii. Dar ce va fi mâine, ştie numai Dumnezeu….

Cu stimă,

Marina Voica

Marina Voica - Bucuresti e micul Paris
 
 Asculta  mai multe  audio   ambientala

Marina Voica - Intr un colt de cafenea
 
 Asculta  mai multe  audio   ambientala




Manastirea Bixad


Manastirea Bixad este o manastire ortodoxa aflata in comuna omonima din judetul Satu Mare. Localitatea Bixad a fost amplasata, pana in jurul anului 1700, sub Piatra Bixadului. In urma unei alunecari de teren, localitatea a fost distrusa in proportie de aproape doua treimi. Atunci, localitatea s-a mutat intre cele trei vai, unde se afla si azi. In perioada interbelica, in Bixad a functionat cea mai mare manastire din Transilvania.
Viata monahala la Bixad exista inca din vremea Maramuresului voievodal, cand, in anul 1614, lacasul apare mentionat ca schit al Manastirii Vetis. In prima jumatate a secolului al XVII-lea, viata monahala ortodoxa la Bixad s-a mentinut, fapt dovedit de circulatia intensa a cartilor de slujba si invatatura ortodoxe.
La anul 1648 in Bixad este atestat preotul ortodox Popa Ilies, acesta semnandu-se in mai multe randuri, pe un exemplar al Cazaniei lui Varlaam (Iasi, 1643). De la sfarsitul secolului al XVII-lea, Bixadul apare strans legat de numele calugarului grec Isaia, fost staret al Manastirii Sfantul Apostol Pavel de pe Muntele Athos.
Trimis de patriarhul ecumenic sa urmareasca evolutia convertirii la unire cu Biserica Romei, in partile Rusiei si Ucrainei, dupa ce a sesizat curtilor acestor state iminenta pericolului, la intoarcere, trecand prin Ardeal a fost prins, dus la Viena, de unde, dupa ce a fost catolicizat, a ajuns la Roma, si apoi numit in anul 1694 vicar general, cu resedinta la Carei, cu insarcinarea de a castiga la Unire pe romanii din partile Bihorului, Satmarului si Maramuresului.
In anul 1701, arhimandritul Isaia, insotit de alti trei calugari s-a asezat la Manastirea Bixad. In luna mai a anului 1701, arhimandritul a fost ucis in conditii neelucidate inca. In anul 1759, episcopul unit al Muncaciului, Manuil Olsavszky, trimite la Bixad calugari din ordinul Sfantului Vasile cel Mare.
Biserica Bixad, cu hramul Sfintii Apostoli Petru si Pavel a fost ridicata incepand cu anul 1769, fiind sfintita in anul 1771. Monumentul pastreaza planul arhitectural bizantin in cruce greaca. Deasupra pronaosului se inalta un turn avand un acoperis baroc, adaugat la inceputul secolului al XX-lea.
Intrarea principala vestica este marcata de un fronton triunghiular tinut de patru coloane, din care doua sunt angajate. Absidele laterale sunt semicirculare. Altarul este adaugat tot ulterior.
Aceasta biserica a fost desfiintata din ordinul autoritatilor comuniste, fiind transformata in parohie in anul 1948. Urmeaza o etapa de restaurari complete, atat la interior cat si la exterior. Atunci biserica este si repictata si inzestrata cu mobilier nou.
Lucrarile de restaurare s-au desfasurat intre anii 1981-1988. Fresca pictata intre anii 1988-1989 este opera lui Dumitru Banica din Vedea. Iconostasul, din lemn sculptat, a fost realizat de mesterul Ady Iosif din Baia-Sprie.

Manastirea Bixad - icoana Maicii Domnului

Renumele bisericii din Bixad provine si din prezenta in aceasta a unei icoane a Maicii Domnului. Maicii Domnului atrage credinciosi din judetele invecinate: Bihor, Salaj, Maramures si Bistrita Nasaud.

Putem vorbi de un intens turism religios, cu vechi traditii, cu pelerini care vin aici la sarbatorile Adormirea Maicii Domnului (15 august), Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie), Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august) si Ziua Sfintei Crucii (14 septembrie).

Pentru pelerinii veniti de departe biserica dispune si de locuri de cazare - in limita locurilor disponibile. Pentru a face cunoscute traditiile zonei, se intentioneaza deschiderea unui muzeu cu traditii si obiceiuri populare, etnografice, bisericesti si de folclor osenesc dar si ateliere pentru cusaturi specifice zonei.


vineri, 2 septembrie 2011

Călin Corneliu Calfă


Un băieţel român de 9 ani le-a arătat austriecilor cum se interpretează un clasic vienez.

Un elev de clasa a III-a de la Colegiul de Artă "Octav Băncilă" din Iaşi, Călin Corneliu Calfă, a câştigat acum câteva zile un concurs de pian organizat la Viena. El a obţinut pe lângă cel mai mare premiu acordat la ca­tegoria sa de vârstă şi unul special pentru interpretarea unei piese vieneze – probă eliminatorie a concursului pentru toţi artiştii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 30 de ani.
Ieşeanul a fost cel mai tânăr dintre competitori. La numai 9 ani, el i-a dat practic o "lecţie" de virtuozitate unui muzician japonez de 27 de ani, şcolit în Germania. După ce au interpretat aceeaşi piesă, juriul, format din venerabili profesori de la cea mai respectată instituţie muzicală de stat din Viena – "Academia de Muzică", a considerat că interpretarea românului este de departe cea mai reuşită. "El a luat premiul II la categoria de vârstă 8-12 ani în condiţiile în care premiul I nu s-a acordat. Însă mai important a fost premiul special obţinut pentru interpretarea unui clasic vienez, pentru că a fost singurul premiu care s-a acordat la categoria de vârstă între 8 şi 30 de ani", a spus prof. dr Roxana Ota, cea care se ocupă de evoluţia pianistică a lui Călin Calfă. 
La recitalul care a urmat după concurs, românul nostru de numai 9 ani a fost singurul rechemat la scenă pentru încă o interpretare. La Iasi,dupa concurs declara ca: era bucuros pentru că fusese invitat să concerteze la Festivalul Enescu de la Bucureşti. Până în clasa a III-a n-a avut practic vacanţe: totul s-a învârtit în jurul studiului la pian şi concursurilor. Însă spune că face toate aceste sacrificii pentru a ajunge un pianist renumit la o filarmonică celebră din lume. Până atunci, din dragoste pentru muzică, a înlocuit jucăriile cu pianul.
Profesorul şi părinţii săi spun că după ce copilul ajunge aproape de perfec­ţiu­ne cu interpretarea unei piese, pre­fe­ră să susţină şi o variantă proprie a di­feriţilor autori clasici, de exemplu Beetho­ven sau Haydn, improvizând, schim­bând, jucându-se practic cu no­tele prin intermediul clapelor. 
Mi­cul artist provine dintr-o familie cu tradiţii în domeniul muzicii, tatăl său fiind violonist la Filarmonica de Stat "Moldova" din Iaşi. Când a făcut 3 ani, tatăl i-a adus o vioară mică, dar băieţelul a rupt arcuşul fugărind cu el câinele prin casă. Era însă fascinat de "instrumentele de percuţie" – cam tot ce scotea zgomote. Aşa a ajuns să spar­gă toate farfuriile şi bibelourile. La 5 ani s-a îmbolnăvit şi a trebuit să stea acasă. Plictisit, i-a cerut mamei să găsească o soluţie ca el să se joace la pian. În compania unei profesoare de pian cunoscute, a ajuns să înceapă să studieze la acest instrument. De atunci nu s-a mai despărţit de pian.
A plâ­ns atunci când părinţii au încercat să-l ducă la o şcoală mai aproape de ca­să. El a vrut neapărat să dea exa­men la Colegiul Naţional de Artă "Octav Băncilă", unde a şi intrat. După primele premii obţinute în ţară, la sfârşitul lui octombrie 2010 a participat la o importantă competiţie la Nisa, pe care a câştigat-o. "A fost prima lui ieşire în străinătate. A obţinut premiul I la categoria sa de vârstă, iar la final a luat trofeul destinat tinerelor talente cu vârste între 6 şi 12 ani", a precizat prof. dr Roxana Ota.
La Viena a fost cel mai important concurs. În etapa eliminatorie a avut de interpretat mai multe lucrări ale unor compozitori vienezi. Au fost participanţi din diverse ţări ale Europei şi Asiei, iar membrii juriului erau cu toţii profesori cu vârsta de peste 60 de ani de la Academia de Muzică din Viena.
Pentru a arăta înalta ţinută a competiţiei, e suficient să spunem că preşedintele concursului de la Viena activează şi în Japonia, fiind profesor şi la Graz şi Londra. Tot la Viena, Călin a parti­cipat şi la un masterclass în care şi-a exersat măiestria sub îndrumarea cunoscutei artiste Imola Fonyad Joo. Ea a fost cea care l-a acceptat după o verificare riguroasă încă din decembrie anul trecut.
Respectatul muzician a spus că sunt toate şansele ca, după un examen dificil, micul pianist român să intre în celebra sa grupă de copii supratalentaţi, care sunt acceptaţi începând de la vârsta de 12 ani, Călin având acum doar 9. Pentru că este un copil serios şi precis în tot ceea ce face, dorind permanent să se autodepăşească, acceptă sacrificiile – mai bine de şase ore de studiu zilnic, inclusiv în vacanţă. Însă, având în vedere dotările din ce în ce mai slabe ale şcolii româneşti, chiar şi profesoara sa este de acord că, pentru a-şi face rapid o carieră, familia sau măcar copilul ar trebui să ajungă la o instituţie de muzică din străinătate. Dacă ar ajunge acolo, Călin ar avea la dispoziţie un Steinway sau un Boesendorfer de ultimă generaţie, aşa cum s-a întâmplat la Viena şi nu un Bluthner scorojit pe care cântă an de an la şcoala ieşeană.


Campina

Sunt trei locuri pe care le vom vizita astazi.














































Campina
 
 Vezi  mai multe  video    din   calatorii