luni, 2 iulie 2012

STEFAN CEL MARE=Domnie,Sanctificare,Ctitor de Locasuri Sfinte

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, țara a dus multe lupte pentru independență împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Mai multe dintre bisericile și mănăstirile construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.
Iată cum îl descrie Grigore Ureche în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune op să iasă."
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobișnuită pentru acele vremuri - marele domnitor și-a închis ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)
În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mult mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populației și resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova să nu mai poată ține pasul cu vecinii mult mai bogați.
După uciderea tatălui său Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljești", la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și "toată țara" proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.
răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară", la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului. Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih - își continua înaintarea spre inima Europei.
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.
Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan voia să aibă în Țara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în "marțea brânzei"), dar îndată turcii au răspuns, trimițând pe tătari în Moldova. Ștefan se îndreptă atunci împotriva noului dușman și-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci (în noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București), iar Ștefan puse în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.
Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală cumplită. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează, că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea țării și a domnului ei.
Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ștefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi cere lui Ștefan să se recunoască vasalul lui și să-i depună jurământ de credință în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul Moldovei a îngenuncheat în fața regelui polonez). Ștefan acceptă această umilință, în speranța că va primi ajutorul așa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ținut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ștefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independența Moldovei în schimbul plății unui tribut sultanului.
Între timp reușise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ștefan lansează o expediție de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.
desfăşurării
 Locul Bătăliei Adversarul Rezultatul Bătăliei
12 aprilie 1457 Bătălia de la Doljeşti oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ştefan cel Mare
14 aprilie 1457 Bătălia de la Orbic oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ştefan cel Mare
22 iunie 1462 Primul asediu al cetăţii Chilia garnizoană maghiaro-munteană înfrîngerea lui Ştefan cel Mare
23-25 ianuarie 1465 Cel de-al doilea asediu al cetăţii Chilia garnizoană maghiaro-munteană victoria lui Ştefan cel Mare
14-15 decembrie 1467 Bătălia de la Baia armata condusă de Matei Corvin, regele Ungariei victoria lui Ştefan cel Mare
20 august 1469 sau 1470 Bătălia de la Lipnic oaste tătară victoria lui Ştefan cel Mare
7 martie 1471 Bătălia de la Soci oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ştefan cel Mare
18-20 noiembrie 1473 Bătălia de la pîrîul Vodna oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ştefan cel Mare
24 noiembrie 1473 Asediul cetăţii Dîmboviţa garnizoană munteană victoria lui Ştefan cel Mare
28 noiembrie 1473 Bătălia din 28 noiembrie 1473 armată otomană şi corp de oaste muntean victoria lui Ştefan cel Mare
10 ianuarie 1475 Bătălia de la Podul Înalt armata otomană condusă de Suleiman paşa, beglerbegul Rumeliei, însoţită de un corp de oaste muntean victoria lui Ştefan cel Mare
25 iulie 1476 Bătălia din 25 iulie 1476 avangarda otomană condusă de Suleiman paşa victoria lui Ştefan cel Mare
26 iulie 1476 Bătălia de la Valea Albă armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, însoţită de oastea munteană a lui Laiotă Basarab înfrîngerea lui Ştefan cel Mare
16 noiembrie 1476 Asediul Bucureştiului garnizoană munteană victoria lui Ştefan cel Mare
noiembrie 1477 Bătălia din noiembrie 1477 oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei victoria lui Ştefan cel Mare
1 iunie 1480 Bătălia din 1 iunie 1480 oastea condusă de Basarab cel Tînăr, domnul Munteniei victoria lui Ştefan cel Mare
8 iulie 1481 Bătălia de la Rîmnicu Sărat oastea condusă de Basarab cel Tînăr, domnul Munteniei, susţinută de armata otomană condusă de Ali-beg şi Skender-beg victoria lui Ştefan cel Mare
10 martie 1482 Asediul cetăţii Crăciuna arnizoană munteană victoria lui Ştefan cel Mare
16 noiembrie 1485 Bătălia de la Cătlăbuga armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, paşă de Silistra victoria lui Ştefan cel Mare
6 martie 1486 Bătălia de la Şcheia oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, paşă de Silistra victoria lui Ştefan cel Mare
26 octombrie 1497 Bătălia de la Codrii Cosminului armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498 Asediul cetăţii Trembowla garnizoană poloneză victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498 Asediul cetăţii Buczacz garnizoană poloneză victoria lui Ştefan cel Mare
iunie sau iulie 1498 Asediul cetăţii Podhajce garnizoană poloneză victoria lui Ştefan cel Mare

Sursa:http://www.istoria.md/articol/530/Lista_B%C4%83t%C4%83liilor_lui_%C5%9Etefan_cel_Mare
După propria sa mărturie, Ştefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câştigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) şi Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) şi Războieni-Valea Albă (1476). Şi în cazul înfrângerilor, Ştefan cel Mare a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: „a stat în voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său”.
Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Şcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal şi a zăcut jumătate de zi printre morţi. Acest moment şi poate înţelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.
În cea de-a doua parte a domniei, Ştefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici şi mănăstiri, construind chiar şi două în acelaşi an. Tradiţia vorbeşte de un număr de 40 de lăcaşuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcţia în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele şi cărţile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumuseţe – Tetraevanghele, Mineie, Vieţile Sfinţilor –, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur şi argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ştefaniană”.
Această epocă, deopotrivă culturală şi spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Ţării Moldovei şi a rămas o moştenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spaţiul românesc, ci şi în spaţiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieţii monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ştefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.
Jertfele sale materiale pentru zidirea şi împodobirea locaşurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălţate cu smerenie către Dumnezeu.
Viaţa de familie a unui principe creştin este unită permanent cu responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru poporul încredinţat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supuşii, inclusiv prin datoria de a lăsa ţării un urmaş vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înţelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ştefan cel Mare. Întâia soţie, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soţie, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477). Moartea acestor două soţii nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieţii. Dintre băieţi, îi va supravieţui doar Bogdan al III-lea, urmaş la tron şi fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Ţării Româneşti – şi a Mariei Despina.
Cercetarea izvoarelor istorice dovedeşte falsitatea ipotezelor privind numeroşii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareş. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaş este rodul pocăinţei adânci a domnului, care a avut tăria de a-şi plânge păcatul şi de a-şi întoarce viaţa la Dumnezeu. Pentru această conştiinţă smerită, Dumnezeu a întors o greşeală într-o binecuvântare şi a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri întocmai ca şi tatăl său.




Sfârşitul domnului a fost unul pe măsura vieţii sale: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche).
După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice, în 2 iulie 1504, poporul a simţit că are un mijlocitor şi un rugător în cer. Din generaţie în generaţie, Ştefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Ţării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însufleţit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naţionale de la Putna (1871 şi 1904), a inspirat literatura şi folclorul cu o pildă de vitejie şi de demnitate. Şi noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâştigăm încrederea în forţele noastre şi ştim că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creştin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viaţa trăitorilor în Dumnezeu, îşi va păstra identitatea şi va şti să răspundă la orice ameninţare dinăuntru sau dinafară.
Recunoaşterea oficială a sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deşi el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Ţara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinţilor o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ţine, poate, de trăirea religioasă a românilor, care îşi cinsteau sfinţii spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericeşti. Era suficientă tradiţia lăsată de părinţi şi bunici şi legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spaţiul creştin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinţilor-regi, care cârmuiau cu credinţă poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinţii Boris şi Gleb la ruşi, Sfântul Ştefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei şi alţii. Pe aceste temeiuri şi Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ştefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind şi ziua cinstirii sale – 2 iulie.
Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare le găsim în viaţa lui şi în moştenirea pe care ne-a lăsat-o. În viaţa lui şi-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creştere şi pentru un popor ameninţat cu islamizarea; de soţ şi tată – moartea celor două soţii şi a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curăţit şi l-a sfinţit, dându-i o credinţă nestrămutată în ajutorul Lui. Ştefan cel Mare este mare pentru că a înţeles că biruinţele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare şi spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinţilor militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – şi smerenia cu care îşi întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (...) primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulţumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă.
Ştefan cel Mare este sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”. Această moştenire o avem şi noi de păstrat şi de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului şi credinţa ortodoxă


Tomosul de canonizare 
a Sfântului Ştefan cel Mare


TEOCTIST
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române


Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.

Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.

„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.

Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.

Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,

Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.

Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală
şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,
 

HOTĂRÂM:

 

Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,
Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,
cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,
fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele
„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.

Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,
s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare
spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române
şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.
Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.

CRITERII
Despre canonizarea sfinţilor 
în Biserica Ortodoxă

Prin canonizare, în Aghiologia ortodoxă, ca şi în Dreptul Bisericesc ortodox, se înţelege actul prin care Biserica recu­noaşte, declară şi aşază pe eroii dreptei credinţe adormiţi în­tru Domnul în rândul sfinţilor pe care ea îi venerează, pe te­meiul învăţăturii sale dogmatice.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea care a identificat pe adevăraţii sfinţi, a început să-i venereze creându-le un cult neoficial, local sau general.

Trebuie relevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numai l-a constatat, şi l-a însuşit, şi l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în viaţa Bisericii Ortodoxe niciun caz în care vreun Sinod să fi încercat a crea, a institui şi a impune credincioşilor cultul vreunui sfânt neconsacrat în prealabil de evlavia poporului.

O problemă, care s-a pus chiar şi de către unii teologi ortodocşi în legătură cu canonizarea, este aceea de a se şti ce caracter are actul de canonizare a sfinţilor? Are acest act un caracter constitutiv, sau un caracter declarativ? Cu alte cuvinte: actul canonizării este cel care «eo ipso» îl face pe sfânt prin puterea Bisericii, sau actul canonizării este numai un act de recunoaştere şi de declarare a sfinţeniei unui erou al credinţei?

Fără îndoială că şi această problemă este de pură esenţă scolastică, şi că ea purcede din ignoranţa teologică a celor ce şi-au pus-o.

Punerea acestei probleme presupune considerarea actului canonizării ca o sfântă taină, ca a opta taină a Bisericii, ca o lucrare sfântă prin care Biserica ar împărtăşi cuiva darul sfinţeniei, mai mult decât o harismă, însăşi desăvârşirea îngerească. Dar Biserica nu poate face acest lucru şi nici nu există vreo dovadă că ea l-ar fi încercat. Nici harismele nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Cu atât mai puţin poate Biserica să înzestreze pe cineva cu desăvârşirea morală şi religioasă, să-l facă adică sfânt. Biserica oferă doar mijloacele prin care şi condiţiile în care cineva poate să-şi dobândească desăvârşirea deplină a sfinţeniei. Ajutorul şi lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire şi înţelepciune, sunt acelea prin care se proslăveşte cineva ca sfânt. Numai Domnul îşi proslăveşte pe sfinţii Săi. Numai El le răsplăteşte nevoinţele lor cu semnele sfinţeniei. El şi nu Biserica îi face pe sfinţi.

Prin canonizare, Biserica nu face decât să constate, să recunoască şi să declare, să mărturisească sfinţenia unui fiu al ei, care a fost proslăvit de Domnul cu puterea sfinţeniei. Deci canonizarea are un caracter evident declarativ, iar nu unul constitutiv.

Prin canonizare, Biserica îşi îndeplineşte însă nu numai formal, ci şi în fond, cele trei misiuni mântuitoare ale ei; misiunea învăţătorească: păstrând, adâncind şi răspândind dreapta credinţă în cultul sfinţilor şi prin acest cult; misiunea sfinţitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin recunoaşterea şi arătarea puterii sfinţilor şi a lucrării lor pentru mântuirea sufletelor credincioşilor săi; misiunea conducătoare: prin îndrumarea vieţii creştinilor pe căile trăirii şi lucrării arătate de sfinţi, pe cele mai drepte căi ale mântuirii.

Canonizarea sfinţilor mărturiseşte, sporeşte, întăreşte şi răspândeşte dreapta credinţă, sporeşte sfinţenia vieţii credincioşilor şi-i cârmuieşte pe căile Domnului.

Importanţa religioasă a actului canonizării pentru Biserică şi pentru mântuirea credincioşilor este de netăgăduit şi proporţiile ei nu pot fi înţelese just decât în perspectiva istorică pe care ne-o oferă dezvoltarea bimilenară a vieţii Bisericii lui Hristos.

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieţii, fie în timpul de la care a îmbrăţişat credinţa ortodoxă.

2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă.
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte.
c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase.
d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte – sau în fine –
e) puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Cultul unui sfânt astfel instituit, cu observarea condiţiilor de fond şi cu îndeplinirea actelor formale, este un cult însuşit, consacrat, organizat şi statornicit în chip oficial de către câr­muirea bisericească competentă, şi el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde săvârşirea solemnă a ca­nonizării de către Sinod. El devine obligatoriu pentru o întreagă Biserică autocefală sau pentru părţi ale ei, după cum a fost in­stituit, fie ca un cult general sau numai ca un cult local în sens propriu, sau ca un cult provincial.

Istoria cultului sfinţilor ne arată că au existat şi că există sfinţi locali, în sensul cel mai restrâns, adică sfinţi veneraţi într-o cetate sau şi numai într-o mănăstire, apoi sfinţi locali, în sensul mai larg al cuvântului, adică sfinţi veneraţi într-o regiune sau într-o provincie, apoi sfinţi naţionali, veneraţi într-o Biserică naţională autocefală, sfinţi generali veneraţi într-o Bi­serică autocefală sau în întreaga Ortodoxie, şi sfinţi universali, veneraţi atât în Biserica Ortodoxă cât şi în cea catolică.

Cu privire la sfinţii naţionali, observăm că ei nu sunt întot­deauna sfinţi generali ai unei Biserici autocefale, ci ei sunt şi pot fi şi numai sfinţi ai unui popor sau ai unei naţiuni, care ocupă doar o parte din teritoriul unei Biserici autocefale. Dar de obicei, prin sfinţi naţionali se înţeleg sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale, fie în vre­mea când o Biserică autocefală actuală constituia numai o parte dintr-o Biserică autocefală mai mare, fie după ce ea şi-a do­bândit autocefalia.

Dezvoltarea organizaţiei bisericeşti, care a făcut să se con­stituie din ce în ce mai multe Biserici autocefale în sânul Orto­doxiei, a adus după sine şi o cinstire mai deosebită a sfinţilor naţionali, «căci – precum zice PS Iosif, Episcopul Argeşului – măcar că toţi creştinii cinstesc şi prăznuiesc pe toţi sfinţii ca pe nişte plăcuţi lui Dumnezeu şi rugători pentru dânşii, dar deosebită evlavie au către sfinţii care ori se trag de neam din ţara sau oraşul lor, sau că au mărturisit acolo pentru Hristos în vremile tiranilor, sau că au stătut dascăli credinţei, sau arhie­rei, sau pentru că au pustnicit acolo».

Numărul sfinţilor naţionali în Bisericile autocefale variază. Unele îi numără cu sutele, altele aproape că nu şi-i cunosc, sau nu au apucat nici măcar să-i canonizeze. Între cele din urmă se înşiruie şi Biserica Ortodoxă Română, deşi ea nu este lipsită de sfinţi naţionali canonizaţi prin pietatea poporului, sau prin grija altor Biserici Ortodoxe.

(Fragmente din articolul Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă - noţiuni introductive
de pr. prof. Liviu Stan, publicat în Ortodoxia, an II, nr. 2, apr-iunie, Bucureşti, 1950)


Sursa:http://www.stefancelmare.ro
Date importante
Născut/ă 1433, Borzești
Decedat/ă 1504, Suceava
Venerat/ă în Biserica Ortodoxă Română
Canonizat/ă 15 iulie 1992, București Teoctist
Resturi pământești Putna, Suceava
Sărbătoare 2 iulie
 Sfinți

Sursa:Wikipedia


video

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu