vineri, 29 iunie 2012

Monastirea CORBII DE PIATRA


Un monument al artei romanesti, un loc cu rezonante istorice trans-nationale, absent din majoritatea pliantelor turistice ale tarii "frunzei de palmier".  Locul unde se incapataneaza sa fie vizibila cea mai veche pictura murala din Tara Romaneasca, locul de unde a plecat cel ce avea sa invinga armata turceasca cu o mana de tarani romani (de 14 ori mai putini) =Iancu de Hunedoara=, locul pe unde a copilarit cel mai mare rege al Ungariei (o spun cronicele maghiare, nu eu)=Matei Corvin=.
Locul numit Corbii de Piatra si manastirea multiseculara ......
 O invitatie la calatorie initiatica celor ce iubesc arta veche medievala, istoria nationala, ortodoxia si, de ce nu, paleoastronautica !
video

Monastirea Corbii de Piatra apare in documente, de la reinfiintarea ei in 1512 cu aceasta denumire. Dar, pe parcursul timpului, mai apare, din cand in cand si cu un alt nume: monastirea de la Meris sau monastirea Meris sau monastirea Merisul.






Inceputurile vietii monahale la Corbii de Piatra sunt mai putin cunoscute. Se cunoaste faptul ca cele mai multe asezari monahale au aparut in locul altora mai vechi coborand pe firul istoriei pana in vremuri imemoriale. Asa vor fi stat lucrurile si cu monastirea de la Corbi, asezata in inima unei misterioase si extrem de timpurii vetre ascetice romanesti. Cu siguranta prima atestare documentara, 23 Iunie 1512, nu este si data infiintarii monastirii, existand informatii certe conform carora sfantul locas a existat si inainte de aceasta data. In chip cu totul minunat (pentru ca nu a fost niciodata restaurata!!!) biserica pastraeza inca parti mari de pictura: Deisis, Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Nasterea Domnului, Intimpinarea Domnului, Invierea lui Lazar, Botezul Domnului, Schimbarea la Fata, Inaltarea Domnului, Arhanghelul Gavriil, Sfinti Militari, Iisus Emanuil. Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, insotite in exclusivitate de inscriptii grecesti, coroborate cu stirile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului in primele decenii ale sec. XIV, datare prin care Corbii de Piatra este locasul cu cea mai veche pictura din Tara Romaneasca.
Diaconul Pavel de Alep, care l-a insotit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, in calitate de cronicar in calatoriile sale prin Tarile Romane, in 1658 viziteaza si bisericuta rupestra de la Corbi pe care ne-o descrie ca fiind "mica dar frumoasa, despre care se spune ca a fost ascunsa si apoi descoperita de un sfant eremit caruia i s-a aratat in vis si care venind aici o deschise; vechile zugraveli se pot inca vedea in ea si se savarseste aici regulat Liturghia. Faptul ca la 23 Iunie 1512 monastirea a fost redeschisa de monahia Magdalina, deci de o calugarita ci nu de un calugar sau eremit, ne indreptateste sa afirmam cu certitudine ca Pavel de Alep se refera la deschiderea monastirii Corbii de Piatra cu mult inainte de 23 Iunie 1512. Legenda redescoperirii bisericii poate fi ecoul unei realitati legate fie de inceputul asezarii monastice, cand o grota naturala a fost, poate, adaptata cultului de catre un eremit peregrin, fie de un moment situat dupa risipirea primei asezari monastice, dar anterior fazei ctitoricesti de la 23 Iunie 1512. Cel mai devreme aceasta perioada poate fi in sec. II, atunci cand unii istorici sustin ca biserica slujea crestinilor si de ascunzatoare, in acele vremuri de prigoana, pentru ca era foarte bine camuflata, intrarea facandu-se de-a busilea, printr-o usa mica, sapata in peretele nordic. Iar cel mai tarziu poate fi vorba de inceputul sec. XIV, atunci cand a si fost pictata biserica. Redeschiderea bisericii la inceputul sec.XIV presupune existenta unei vetre monahale la Corbi cu mult timp inainte de aceasta. Spunem "cu mult inainte deoarece, pentru a necesita interventia divina la descoperirea monastirii, trebuia ca sa treaca mult timp de la risipirea ei, astfel incat si memoria localnicilor dar si a locurilor sa nu mai retina existenta pe aceste meleaguri a unei monastiri. De altfel si legendele locului spun ca inainte de Basarab I a existat un alt ctitor, Harabo voda, iar un alt argument poate fii arhitectura bisericutei care deriva tipologic din bisericile sala, cu doua altare, dedicate unui hram dublu, caracteristici ale lumii bizantine din sec. X. Biserica de la Corbi se inrudeste tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia insa are particularitatea a doua sfinte altare pe un singur naos, prin care biserica rupestra este unica la noi in tara. Stim cu certitudine ca pictarea unei biserici a reprezentat chiar si in secolele mai apropiate de noi adica atunci cand existenta unor echipe de zugravi autohtoni nu poate fi pusa la indoiala o lucrare destul de costisitoare si e greu de crezut ca aducerea si remunerarea unei echipe de zugravi din afara a revenit in sarcina unei comunitati monastice. Astfel incat initiativa si fondurile unui ctitor ni se infatiseaza ca necesare si plauzibile. Data fiind epoca in care se situeaza stilistic pictura de la Corbi, dat fiind ca statul era interesat in mod cert in sprijinirea unor centre monahale ortodoxe la sud de Carpati si ca tot statul era cel mai in masura sa dispuna de resursele financiare trebuitoare, putem sa presupunem ca el a fost, cel putin, ctitorul picturii. In lumina acestor consideratii Basarab I Voievod din pomelnicul monastirii nu ne mai apare ca un nume de legenda, ci, in mod cert, drept ctitor real.
La 23 Iunie 1512, monahia Magdalina ( in mirenie Musa, fiica si sotie de boier, descendenta din familia boierilor Craiovesti si matusa vv Neaooe Basarab, proprietara erditara a mosiei de la Corbi) redeschide monastirea de la Corbii de Piatra, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o inchina domnitorului Neagoe Basarab, monastirea capatand astfel inca de la (re)infiintarea ei statutul de monastire domneasca. Astfel, dupa spusele lui Nicolae Iorga, monastirea Corbii de Piatra este prima monastire de calugarite infiintata la noi in tara. In Septembrie, acelasi an, domnitorul Neagoe Basarab inchina monastirea de la Corbi ctitoriei sale de suflet, monastirea Argesului, Corbii de Piatra devenind pana in secolul XVIII metocul acesteia. Dupa doar trei ani, la Corbi sunt adusi calugari, maicile mutandu-se la schitul Ostrov, unde, dupa moartea domnitorului, se va calugari si doamna Despina, sub numele de Platonida monahia.
La sud de pronaos este trapeza monastirii, daltuita la randu-i in piatra, despre care traditia afirma ca ii slujea domnitorului Neagoe vv. de divan, unde judeca diferite pricini si stingea anumite neintelegeri, atunci cand lua parte la praznicul hramului monastirii Corbii de Piatra, Adormirea Maicii Domnului .
In prima jumatate a sec. XVIII monastirea devine biserica de mir, ca urmare a asezarii in jurul ei a unei puternice colonii de romani, peste 200 de familii, veniti din Jina Sibiului, care si-au parasit locurile natale din cauza persecutiilor religioase la care erau supusi pentru ca respingeau unirea cu Roma (uniatia). La inceputul secolului urmator, biserica este modificata, luand infatisarea pe care o are si astazi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta, cel care i-a asezat pe jinari la Corbi, daruindu-le biserica si toate posesiunile monastirii, ia hotararea de a mari sfantul locas, neincapator pentru noua comunitate, daltuind in stanca un pronaos de 5,5m/4,5m cu intrare spre Nord in naos. Se sparge zidul despartitor dintre cele doua sfinte altare, din care ia nastere noua sfanta masa (pe care se slujeste si astazi) si se construieste o noua catapeteasma, care va fi pictata de Stefan zugravul, la 06 Iunie 1814. Tot atunci se adauga al doilea hram bisericii, Sf. Ap. Petru si Pavel. Deasupra bisericii, incastrata in stanca este crucea de piatra de la 1700 iar in fata ei este paraclisul+clopotnita de la 1890. Mai jos de paraclis este o lespede de piatra despre care se crede ca ar fi fost jertfelnic dac. De asemenea, sunt presupuneri, ca in stanga Raului Doamnei, pe Plaiul de Mijloc sar afla ruinele castelului lui Voicu Corvin, fiul lui Serb si tatal legendarului Iancu Corvin de Hunedoara, cel care avea sa pastreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformandul intr-un semn al regilor. O cronica ungureasca, a lui Bonfini, dupa ce afirma ca Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai crestinatatii, vorbeste despre locul nasterii sale, despre plaiul numit al oii, cea mai frumoasa vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii isi aveau obarsia. Inspirat din folclorul local, scriitorul Alexanru Odobescu cercetator pasionat si avizat al antichitatilor zonale consemna, intr-un raport din anul 1861, prezenta, la inceputul veacului XVII, a unei ostiri in preajma monumentului: La satul Corbi este o bisericuta sapata in stanca, unde se zice ca s-au adunat ramasitele ostirii lui Mihai Viteazul, dupa uciderea de la Turda.
In ultimul timp, in biserca se slujea rar, o data pe an, de Sf. Ap. Petru si Pavel, praznic care a fost preluat in mod eronat de evlavia localnicilor ca unic hram al bisericii. Hramul monastirii de la intemeierea ei a fost Adormirea Maicii Domnului, asa cum apare si in toate documentele ulterioare. Mutarea lui de la 15 August la 29 Iunie poate fi legata de hramul pe care il avea biserica jinarilor din satul natal, ori legata de numele vv Neagoe care prin documentul de la 17 Iunie 1517 face o donatie anuala monastirii de 700 aspri. Dupa trecerea la cele vesnice a noului ctitor, voevodul Neagoe Basarab, s-a preluat si s-a perpetuat traditia ca de 29 Iunie sa se faca parastasul ctitorului asa cum el insusi a cerut in actul de la 1517, ca dupa moartea lui sa i se faca parastas o data in an, in orice zi. Si pentru ca de 29 Iunie mergeau calugarii sa ia dania anuala a domnitorului, s-a mentinut aceasta zi si ca pomenire dupa moartea lui. Si, cu timpul, nemaislujindu-se in biserca decat la 29 Iunie, pentru traditia parastasului, s-a adoptat, probabil, acest praznic si ca hram al bisericii.
Astazi, la Corbii de Piatra, prin purtarea de grija a Prea Sfintiei Sale P.S Calinic Argesanul, de la 23 martie 2003 s-a reinnodat firul vietii monahale intrerupt acum mai bine de 200 de ani, scopul acestui demers fiind acela de a demara lucrarile pentru construirea unui complex chinovial alcatuit din corp de chilii, paraclis si cladiri anexe, precum si pentru inceperea operei de restaurare a picturii, lucrari prin care vestitul locas de cult sa-si recapete, pe cit va fi cu putinta, stralucirea de odinioara.
Nota: Acest istoric este o compilatie din datele adunate de la Arhivele Nationale si din scrierile d.lui C.tin Radulescu-Codin, istoric, si ale d.nei Clara Laura Dumitrescu, critic de arta sau puse la dispozitie de preot Petre Grigorescu. Ierom. Ignatie Gorunescu








ARHIVE:
11 Iunie 1503

Din mila lui Dumnezeu, Io, Radul voevod si domn a toata tara Ungrovlahiei fiul preabunului Vlad voevod. Da domnia mea aceasta porunca a domniei mele jupanitei Musa de la Corbi ca sa-i fie satele anume Corbii de Piatra toti cu tot hotarul si cate ocine a cumparat de la Radoslav si de la Badea fiii lui Spanul pentru 1000 de aspri acestea si le-a adaugat Corbilor ca sa le fie de aratura. Si iarasi la Malureani jumatate si cu moara pentru ca sunt ale jupanitei Musa vechi si drepte ocine si dedine. Si iarasi sa fie salasele de tigani anume: Zamba cu copiii sai si Raduta cu copiii sai si Nica cu copiii sai si Lazar cu copiii sai si Fracea cu copiii sai, Slavnoe cu copiii sai si Musat cu copiii sai si Manea cel Batran cu copiii sai, Mirileasca cu copiii sai si Parcea cu copiii sai pentru ca sunt acesti toti tigani care sunt mai sus scrisi ocina, dedina a jupanitei Musa. Si domnia mea i-am iertat calul. De aceea am dat si domnia mea ca sa-i fie acelea toate de ocina si de ohaba si de nimeni neatins. Si daca Domnul Dumnezeu alege pe cineva sa fie domn al Tarii Romanesti dupa moartea domniei mele daca va cinsti si va intari acest hrisov al domniei mele, pe acela Dumnezeu sa-l cinsteasca in domnia lui, iar daca va strica si nu va intari acest hrisov al domniei mele pe acela Dumnezeu sa-l batjocoreasca in domnia lui si sa-i ucida aici trupul iar in veacurile viitoare sufletul lui. Si sa aiba parte cu Iuda si cu Arie cel de trei ori blestemat. Si cu acei iudei care au strigat asupra Domnului Dumnezeu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, sangele Lui asupra lor si asupra copiilor lor, ceea ce este si va fi in veci. Amin.

Martori: jupan Barbul, jupan Parvul Craiovescul, jupan Carstian si Badea fosti vornici, jupan Stroe mare vornic, jupan Staico, mare logofat, jupan Danciul comis, Bogdan spatar, Calota vistier, Badea paharnic, Dragomir stolnic, Neagoe si Dragomir mari stratornici.

Si eu, scriitorul Sin, care am scris in cetatea de scaun Targoviste, luna Iunie, 11 zile, 70011 (1503).

+ Io, Radul voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.

Pe verso insemnare ulterioara: Aceasta carte s-au luat de la dorobantii care s-au parat pentru Corbi;

Arhivele Statului Bucuresti, S. I. nr. 134. (Ep. Argesului XVI / 2)

1512 (7020), Iunie, 23, Targoviste

Din mila lui Dumnezeu, Io, Basarab voevod si domn a toata tara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab voevod. Da domnia mea aceasta porunca a domniei mele intru totul sfantului si dumnezeiescului hram si lacas al Preasfintei, Curatei si Preabinecuvantatei Stapanei noastre, Nascatoare de Dumnzeu si pururea Fecioara Maria, cinstita si slavita ei Adormire, manastirii numita Corbii de Piatra, ce a ridicat jupanita lui Hamza, monahia Magdalina, preacinstitelor surori si calugarite care traiesc in acel sfant loc, si monahiei Magdalina, ca sa le fie satele anume: Corbii de Piatra si via de la Golesti. Si tiganii anume: Zamba cu copiii lui si Dusan cu copiii lui si Calici cu copiii lui, si Caliman cu copiii lui si Manea cel Batran cu copiii lui si Fracea cu copiii sai si Nanaia cu copiii sai si Lazar cu copiii lui si Musat cu copiii lui pentru ca sunt vechi si drepte ocine si dedine ale monahiei Magdalina. Si apoi a venit monahia Magdalina inaintea domniei mele de a daruit aceste mai sus spuse ocine si tigani mai sus spusei manastiri Corbii de Piatra. Apoi iarasi a venit monahia Magdalina inaintea domniei mele de a inchinat aceasta mai sus spusa manastire domniei mele. Daca se va intampla moarte monahiei Magdalina iar mai sus spusele sate si tigani si vie pradalica sa nu fie, ci sa fie sfintei manastiri si manastirea sa fie domneasca. De asemenea si dupa moartea domniei mele pe cine il va alege Domnul Dumnezeu sa fie domn al Tarii Romanesti sau din ruda din rodul inimii domniei mele, sau, dupa pacatele noastre, din alt neam, pe unul ca acela il juram pe Domnul Dumnezeu care a facut cerul si pamantul, ca acest mai sus spus hram sa-l miluiasca si sa-l intareasca spre mantuirea sa cereasca si sanatatea trupeasca . . . * satele tiganii si via . . .* toate acestea manastirii de ocina si ohaba . . .* surorilor pentru ascultare, intarire si hrana iar noua si parintilor nostri intru vecinica pomenire. Si de nimeni neatins dupa porunca domniei mele.

Martori : jupan Barbul . . .*, jupan Calota, mare vornic, Ivan, mare logofat, jupan Harvat, vistier, Radul spatar, Draghici paharnic, Hamza comis, Barbul stelnic, Radul postelnic.

Eu, Stoica gramatic, care am scris in cetatea de scaun Targoviste, in luna Iunie, 23 zile in anul 7020 (1512).

Io, Basarab voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.









video


29 iunie – Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel


Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe 29 iunie, pe unii dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi dintre sfinţi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Cei doi sfinţi au fost martirizaţi la Roma în timpul persecuţiei împăratului Nero din anul 67. Pomenirea lor comună are la bază mai multe evenimente: martiriul lor din aceeaşi zi, care a determinat credincioşii să instituie o sărbătoare în cinstea muceniciei lor încă din secolul al II-lea, şi mutarea moaştelor celor doi Apostoli în locul numit ‘ad catacumbas’, de pe Via Appia din Roma la 258. La Roma, acest eveniment a fost sărbătorit încă din vremea împăratului Constantin cel Mare. De aici a trecut şi în Răsărit, unde a fost sărbătorită cu mai multă solemnitate, mai ales din secolul al VI-lea. Cinstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este atestată în Constituţiile Apostolice (VIII, 33): ‘Zilele Apostolilor, să le serbeze, căci ei au fost învăţătorii voştri în Hristos şi v-au învrednicit de Duhul Sfânt’.

Sfântul Apostol Petru, iudeu de neam, avea numele de Simon pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a fericit pentru mărturisirea numelui Lui, cu numele simbolic de ‘Chifa’, care înseamnă piatră şi pe a cărui mărturisire adevărată a fost zidită Biserica lui Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Petru a fost cel dintâi care a vestit poporului evreu pe Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat. Sfântul Petru a mai propovăduit Evanghelia lui Hristos în Antiohia, Pont, Bitinia, Galatia, Capadocia şi la Roma. În anul 44, regele Irod Agripa, făcând pe plac iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită de Sfântul Petru, dorind să-l omoare şi pe el. Printr-o minune însă, un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. După eliberarea minunată, Sfântul Petru a plecat din Iudeea la Roma, unde a suferit moartea martirică. Sfântul Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos pentru a arăta deosebirea dintre chinurile sale şi cele ale Mântuitorului Iisus Hristos. Pe locul unde a fost răstignit Sfântul Petru s-a ridicat Bazilica ‘Sfântul Petru‘.

Sfântul Apostol Pavel se numea înainte Saul, fiind evreu din seminţia lui Veniamin, zelos apărător al Legii Vechi şi aprig prigonitor al Bisericii lui Hristos. După convertirea de pe drumul Damascului, Sfântul Apostol Pavel, ‘vasul ales’ al Domnului, a propovăduit cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos în timpul celor trei călătorii misionare ale sale atât printre cei de un neam cu el, dar mai ales printre cei de alt neam: în Grecia, Atena, Corint, Asia, Macedonia până la Roma. De aceea, Sfântul Pavel a fost numit ‘Apostol al Neamurilor’.
Sfântul Ioan Gură de Aur a spus despre el că ‘este fereastra prin care lumea păgână a văzut pe Hristos’. Lucrarea lui misionară a provocat ura faţă de el din partea iudeilor, care în anul 58 l-au prins în Ierusalim şi l-au întemniţat timp de doi ani în Cezareea Palestinei. Apoi a fost dus la Roma pentru a fi judecat de către împărat deoarece era cetăţean roman. Aici a stat alţi doi ani, iar după judecarea lui în anul 63 a fost eliberat. După această captivitate, Sfântul Pavel îşi continuă apostolatul prin Spania, Italia, Efes, Macedonia, Corint, Creta şi alte părţi, ceea ce au determinat autorităţile romane să-l prindă şi să-l ducă din nou în închisoare la Roma, de unde scrie testamentul său spiritual, Epistola a doua către Timotei, în anul 66, unde îndeamnă pe episcop să aprindă şi mai mult harul primit prin hirotonie de la el, să rămână statornic în credinţă şi să-şi împlinească cu responsabilitate slujirea lui. La 29 iunie 67 a fost martirizat prin decapitare, deoarece a fost cetăţean roman, pe colina Vaticanului, dimpreună cu Apostolul Petru care fost răstignit. Potrivit tradiţiei, ‘Apostolul Neamurilor’ a fost martirizat pe Via Ostia, unde capul său a sărit de trei ori pe pământ, la fiecare atingere răsărind câte un izvor, de aici şi denumirea ‘Tre Fontane’. Mai târziu, s-a ridicat Biserica ‘San Paolo fuori le Mura’ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sunt consideraţi ocrotitori ai celor privaţi de libertate din România, deoarece în penitenciare ajung oameni care au greşit faţă de Dumnezeu, precum aceşti doi corifei ai Ortodoxiei.

Sursa:http://www.ziuaveche.ro/cultura-religie/


Sa incercam, impreuna, sa deslusim care sunt acele lucruri pe care trebuie sa le purtam in mintea si in inima noastra atunci cand cugetam la acesti “invatatori ai lumii”. Si sunt cel putin 9 lucruri la care putem reflecta intr-o astfel de zi de sarbatoare.
1. In primul rand, observam ca cei doi apostoli erau de conditii diferite: in timp ce Pavel era un barbat foarte cultivat, rabin in religia evreiasca (inainte de a se converti), cunoscator al limbii grecesti, Petru era un simplu pescar, deprins sa-si trudeasca trupul, zi si noapte uneori, pentru a castiga o paine pentru el si pentru familia sa. Cu toate acestea, ei se bucura de aceeasi apreciere din partea Bisericii, fiind considerati, deopotriva, intre cei care au lucrat, cu multa osteneala, in ogorul Domnului. Asadar, atunci cand este vorba de a sluji lui Dumnezeu, nu trebuie sa ne uitam la conditia noastra sociala sau, cu atat mai putin, la profesia pe care am dobandit-o prin aptitudinile sau prin educatia noastra. Daca ar fi sa comparam modul in care se dobandeste mantuirea cu o intrecere sportiva, am putea spune, fara indoiala, ca, in crestinism, toti pornesc de la aceeasi linie de start si au aceleasi sanse de a trece linia de sosire.

2. In al doilea rand, parcurgand vietile celor doi sfinti, constatam ca, in timp ce Pavel nu a fost casatorit, facand elogiul unei vieti feciorelnice, dar fara a defaima cu ceva taina cununiei, Petru a fost casatorit si chiar sunt informatii ca si-ar fi luat cu el si sotia in unele calatorii misionare. Este binecunoscut, de altfel, episodul in care Mantuitorul o vindeca, in Capernaum, pe soacra lui Petru. Iata dar ca nu conteaza daca esti casatorit sau monah, daca te impovareaza grijile familiei sau te lupti cu ispitele aduse de celibat. In fata lui Dumnezeu poti fi un misionar la fel de apreciat; dupa cum nu poti sa te sustragi de la a predica Evanghelia folosind pretextul unor griji sau ispite lumesti…

3. In al treilea rand trebuie sa remarcam faptul ca Petru a fost ucenicul direct al Mantuitorului, l-a insotit pas cu pas de-a lungul activitatii Sale de propovaduire a Evangheliei. Pavel nu L-a cunoscut direct, dar l-a recunoscut imediat ca Domn si Dumnezeu, cand i S-a aratat pe drumul Damascului. Nici noi nu mai putem avea privilegiul de a cunoaste pe Domnul asa cum L-a cunoscut Petru, in timpul vietii sale pamantesti, dar toti putem sa ne invrednicim de darul primit de Pavel, cel care a cunoscut pe Hristos cel Inviat pe drumul spre Damasc.
4. Si ajungem astfel la al patrulea inteles, pe care-l putem extrage, spre folosul sufletelor noastre, din vietile “intaistatatorilor apostolilor”. Vedem ca Petru este cel care S-a alaturat Domnului inca de la inceputul propovaduirii Sale, insa la sfarsit s-a lepadat de trei ori de cel caruia ii jurase sa-i stea alaturi chiar cu pretul vietii. Pavel, pe de alta parte, la inceput a fost impotriva crestinilor cu o neobosita ravna, determinandu-L pe Hristos sa i se adreseze, cu durere in glas: “Saule, Saule, de ce ma prigonesti?” A urmat, apoi, convertirea, iar Saul, devenit intre timp Pavel, a fost unul dintre cei mai neobositi propovaduitori ai lui Hristos cel rastignit si inviat. Asa se intampla si in zilele noastre: unul poate e in Biserica, cu Hristos, inca de la nastere, prin purtarea de grija a familiei, insa mai tarziu ajunge sa se lepede de Hristos; oricand, insa, se poate intoarce la credinta, “plangand cu amar”. Altul, desi este, de-a lungul vietii, un anticrestin vehement, daca e onest in actiunile sale, va avea sansa sa-L intalneasca pe Dumnezeu, mai devreme sau mai tarziu.

5. Cea de-a cincea invatatura pe care ne-o transmit, peste veacuri, “apostolul neamurilor”, Pavel (care era si cetatean roman), si apostolul (mai ales al) celor taiati imprejur, Petru, este aceea ca toti sunt chemati in Imparatia lui Dumnezeu indiferent de nationalitate sau de religia in care s-au nascut.

6. Pavel a fost numit de catre Hristos Domnul “vas ales”, iar Petru, care inseamna “piatra” (Chefa, in evreieste), a primit acest nume in locul celui de Simon. Aceste doua elemente, piatra si vas, nu sunt alese intamplator. Ele definesc si ceva din personalitatea celor doi neintrecuti apostoli. In timp ce Petru era ca o piatra, extrem de darz si de hotarat, chiar daca avantul sau era uneori frant de slabiciunea sa omeneasca, Pavel a fost ca un vas purtator de Duh Sfant, un vas in care s-a adunat intelepciunea care s-a revarsat, apoi, asupra celor chemati la Hristos. Erau, fara indoiala, firi diferite cei doi apostoli, dupa cum diferiti suntem si noi unii fata de ceilalti. Insa Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi. Calitatile noastre sau aparentele defecte pe care le avem pot fi puse in slujba Domnului. Caci cine ne cunoaste mai bine decat Mantuitorul, Cel ce ne-a creat si ne-a inzestrat cu daruri si care nu a sadit nimic in noi care sa nu poata fi desavarsit?
7. Cei doi apostoli nu au avut intotdeauna, de-a lungul vietii, o impreuna lucrare armonioasa. Asa cum relateaza Apostolul Pavel, in epistola catre galateni, Petru a fost la un moment dat sub influenta crestinilor iudaizanti, adica a acelora care nu doreau sa se amestece cu cei de alt neam, desi toti erau botezati in numele aceluiasi Dumnezeu, intreit in persoane. Asa se face ca Pavel l-a certat, in Antiohia, pe Petru pentru ca, temandu-se de cei taiati imprejur, acesta nu mai statea la masa cu cei “dintre neamuri”. Iata ca avem, aici, o a saptea invatatura, aceea ca armonia frateasca nu este un scop in sine, ci ca ea deriva doar din dreapta credinta in Dumnezeu. Fatarnicia nu poate fi acceptata, indiferent sub ce chip ar ispiti. Petru a inteles prea bine aceste lucruri si, asa cum il stim, se va fi cait de aceasta slabiciune a sa.

8. Tot un moment de slabiciune se poate spune ca a avut Petru si atunci cand s-a apropiat momentul suprem, cel al primirii unei morti mucenicesti. Este scris in viata sa ca, pe cand Nero prigonea pe crestinii din Roma, el fugea, noaptea, afara din oras. Dar un om dumnezeiesc, care semana cu Hristos, mergea repede in cetate. Atunci l-a intrebat Petru: “Unde mergi, Doamne?”. “Ma duc sa ma rastignesc a doua oara!”, a raspuns El. Era Mantuitorul! Deci Petru a prins curaj, s-a intors, a fost prins de imparat si rastignit pe cruce pentru Hristos. Apostolul Pavel a primit si el moarte muceniceasca, tot pe vremea crudului imparat Nero, fiindu-i taiat capul cu sabia. Chiar daca unul a ezitat, initial, sa accepte acest sfarsit, iar celalalt a facut-o fara sa ezite, moartea lor ramane una si aceeasi: e moarte de mucenic. Iata aici a opta lectie pentru orice crestin, in orice veac ar trai.
9. A noua si ultima invatatura pe care am putea-o desprinde de la cei doi slaviti apostoli deriva din simbolurile cu care ei sunt indeobste asociati. In iconografia ortodoxa ii gasim, adesea, pictati impreuna, Petru purtand o legatura de chei, iar Pavel o sabie. Care este talcul acestor doua elemente, ce semnifica aceste obiecte? Cheile pe care Sfantul Petru le poarta sunt “cheile Imparatiei Cerurilor”, ele descuie portile raiului, dar numai prin taina pocaintei sau a spovedaniei. Sabia inseamna propovaduirea sarguitoare a cuvantului lui Dumnezeu: “Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii” (Evr. IV, 12). Asadar, daca primim cuvantul lui Dumnezeu, chiar daca ne ustura la inceput, precum taietura provocata de o sabie, ulterior ne deschide portile vesniciei, precum deschide o cheie poarta casei.
Cu siguranta ca, ucenicind pe langa cei doi mari apostoli, zabovind adesea in lectura epistolelor lor, vom mai primi si alte lectii. Dar, inainte de toate, s-ar fi cuvenit sa adresez o intrebare, deloc retorica: mai e dispus cineva sa asculte, astazi, de un indrumator, sa-si ia de profesor pe unul dintre apostoli? Sau ne-am prea obisnuit sa ne lipim doar de invatatori mai putin exigenti, care ne cruta in slabiciunile noastre, pacalindu-ne ca, in felul acesta, suntem si cu Dumnezeu, dar si cu cele ale lumii ne mangaiem…


 Sursa: http://ziaruldeiasi.ro/

Marius Militaru - Condacul sfintilor Apostoli Petru si Pavel
   
 Asculta  mai multe  audio   traditionala

LA MULTI ANI CELOR CE POARTA ACEST NUME!


joi, 28 iunie 2012

COMORI ANTICE DISPARUTE


Cati dintre noi n-au visat in copilarie, impresionati de fascinantele povesti cu aventurieri si pirati, sa porneasca intr-o aventura epica pe mare, prin munti, jungle si paduri, in cautarea unei comori ascunse? “Filme, povesti, fictiune” vor spune unii, poate cei mai multi. Nu in totalitate adevarat! Din perioade stravechi, din vremuri legendare, din antichitate si chiar din Evul Mediu ne parvin informatii, unele mai credibile, altele mai putin, cu privire la fabuloase comori ascunse si pierdute, care au lasat in urma himere ale unor bogatii uriase, promise uneori chiar de harti. Sapte dintre aceste comori au o importanta speciala, atat prin valoarea lor propriu-zisa, cat si prin incarcatura culturala, religioasa si mitologica pe care o emana.

Chivotul Legamantului 

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a Crestinatatii. Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, in acord cu Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul este un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta a lungimii sale, pentru transport si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra “capacului ispasirii”. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului. 
Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului. In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, mai bine de un milion de oameni fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul.
In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile.  
Altii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa dezlege marele mister 

 Camera de Chihlimbar

Foarte multi o considera a opta minune a lumii. Alcatuita din placi de chihlimbar, poleite cu foita de aur, a fost creata de catre artizanii germani si rusi, la inceputul secolului al XVIII-lea si oferita de catre regele Prusiei, Friedrich Wilhelm I, aliatului sau rus, tarul Petru cel Mare, in 1716, drept un simbol al prieteniei, in urma relatiile diplomatice exemplare dintre cele doua tari. Impresionanta Camera construita din chihlimbar si alte pietre semipretioase care acum ar valora mai mult de 200 de millioane de dolari, a disparut fara urma in timpul celui de-al doilea razboi mondial, de atunci fiind una dintre cele mai vanate comori. 
Pana in prezent, nimeni nu a reusit sa-i dea de urma, cu toate ca, atat oamenii de stiinta au facut investigatii amanuntite pentru a o gasi, cat si cautatorii de comori au vanat-o constant pentru a se imbogati.  
Exista o serie de teorii in legatura cu ce s-ar fi putut intampla cu ea. Unii cred ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce s-a incercat transportul camerei din Rusia in Germania,ambarcatiunea care ducea cele 27 de cufere cu pretioasa comoara s-a scufundat in mare. Altii sustin ca a ars in timpul bombardamentelor asupra castelului din Krolewiec, unde fusese ascunsa in timpul razboiului. Sau ca s-ar afla intr-o mina de argint abandonata din Thuringia. Sau ascunsa in malurile unei lagune din Marea Baltica. Insa, toti sustinatorii acestor teorii cad de comun acord asupra faptului ca este putin probabil ca legendara camera sa fie vreodata gasita. Pana cand se va afla adevarul, Internetul va abunda in continuare in teorii din ce in ce mai fantastice despre camera iar multe filme se vor inspira din povestea ei. 
Chihlimbarul nu este o materie atat de valoroasa in sine, insa este nestemata pentru istoria care se poate pastra in el. Chihlimbarul pastreaza inchis in el imagini unice, ramasite de insecte si obiecte prinse in capcana lui lipicioasa, iar cele sase tone de chihlimbar pur din care a fost facuta camera au stat la baza unor filme moderne ca "Jurassic Park" si "The Lost World". 
Din intreaga Camera s-a recuperat in 1997 doar o mica bucata din placa de chihlimbar cu care aceasta fusese captusita. Un avocat din Bremen care pusese mana pe pretioasa piesa, a incercat sa o vanda unui fost ofiter de marina. Din fericire, acesta facea parte dintr-un grup de arheologi care incercau de cativa ani sa gasesca ramasitele camerei, si astfel piesa a ajuns in maini bune, adica in custodia unui muzeu din Rusia.  
Frustrati ca nu o pot gasi, istoricii si arheologii s-au hotarat sa o reconstituie. Munca de refacere a inceput in 1980, specialistii incercand sa recreeze Camera dupa fotografiile, amintirile, descrierile si ramasitele ramase din original. Insa, in ciuda aparaturii moderne avuta astazi la dispozitie, impresionanta creatie este extrem de greu de dus la bun sfarsit. Se pare ca istoria isi are caile ei intortocheate si ironice: nemtii au creat camera, au facut-o cadou rusilor, au luat-o inapoi, pentru ca acum ei sa fie cei care platesc pentru reconstructia ei.
 
Comoara lui Decebal 

Existenta tezaurului regelui Decebal constituie una dintre cele mai fascinante enigme ale istoriei romanesti. Aceasta porneste de la afirmatiile istoricului roman Dio Cassius (155 sau 163/164 – 229) dupa care, in urma cuceririi romane, au fost descoperite si comorile lui Decebal, care se aflau sub raul Sargetia din apropierea capitalei sale. Istoricul spune ca Decebal "a abatut raul cu ajutorul unor prizonieri si a sapat acolo o groapa. A pus in ea o multime de argint si de aur, precum si alte lucruri foarte pretioase, mai ales printre cele care suportau umezeala, iar dupa aceea a adus raul din nou in albia lui. Tot cu prizonierii a pus in siguranta, in pesteri, vesminte si alte lucruri mai putin pretioase. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele intamplate, a fost luat prizonier si a dat in vileag toate acestea".  
De asemenea, Nicolae Iorga scrie intr-o lucrare ca "Monarhul dac, in ultimul adapost de munte, dupa ce ascunse in pesteri o parte din comorile mult timp adunate, intinse masa din urma singurilor sai tovarasi". Nu in ultimul rand, o scena de pe Columna Traiana infatiseaza o coloana de animale si care ce transporta prazi din Dacia. Unii istorici cred ca este vorba despre tezaurul lui Decebal descoperit in albia riului Sargetia (Sargetica), dupa unii specialisti actualul curs al riului Strei. 
Majoritatea arheologilor a considerat aprecierile lui Cassius drept o legenda preluata la origine de la Diodor din Sicilia. Scriitorul bizantin Ioanes Lydus, in lucrarea “De Magistratibus”, elaborata pe baza celei a lui Criton, doctorul lui Traian, si anume “Getica”, apreciaza ca dupa infringerea Daciei de catre romani s-au preluat prazi bogate in argint si aur in greutate de 5.000.000 livre, vase si sticlarie de valoare si peste 50.000 de razboinici bastinasi capturati cu arme cu tot. Jerome Carcopino, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii pariziene, s-a implicat masiv in analiza prazii de razboi din Dacia. El a opinat pentru 165.500 kg aur si 331.000 kg argint, in valoare totala de 62.200.000 franci de aur. Desi multe dintre cifrele pe care le-a vehiculat au fost considerate exagerate, ele ofera totusi o imagine sugestiva asupra bogatiilor Daciei, in care putea fi foarte bine inclus si tezaurul regal si care au contribuit in mare masura la rezolvarea crizei financiare din Imperiul Roman si la desavirsirea unor mari constructii. Nimeni nu a cautat, insa, pe teren tezaurul lui Decebal. 

Comoara lui Montezuma 

Distrugerea imperiului Aztec de catre spanioli a ajuns in punctul culminant pe 1 iulie 1520. Dupa ce l-a ranit mortal pe imparatul Montezuma, Hernando Cortes , crezand ca castigat razboiul, a ordonat oamenilor sai sa stranga bogatiile regatului, in incercarea de a parasi continentul pe timp de noapte. Insa, aztecii furiosi, care vroiau sa-si razbune conducatorul si sa-si apere capitala, nu i-au lasat pe conquistadori sa ajunga prea departe, atacandu-i in apropierea capitalei Tenochtitlan, unde au avut loc lupte crancene.  Carnagiul care a urmat a umplut lacul Tezcuco cu cadavrele spaniolilor si comorile furate ale lui Montezuma: nenumarate ornamente din aur si argint si o colectie impresionanta de bijuterii. 
Cortes si cativa oameni au reusit sa scape cu viata si s-au intors un an mai tarziu pentru a se razbuna.Cand locuitorii orasului Tenochtitlan au aflat ca spaniolii se apropie, au ingropat ramasitele comorii in jurul Lacului Tezcuco pentru a o feri de lacomia spaniolilor. Astazi, imensa comoara ramane ascunsa in noroiul si mlastinile periferiei orasului Mexico City, locul unde fusese odata colosalul oras Tenochtitlan.Generatii de vanatori de comori au cautat in van tezaurul. Un fost presedinte al Mexicului chiar a ordonat ca fundul lacului sa fie drenat, insa nici asa comoara aztecilor nu a fost gasita. 


Comoara pierduta a faraonilor 

Atunci cand Howard Carter a (re)descoperit mormantul lui Tutankamon in Valea Regilor, in 1922, arheologul a fost uimit de splendoarea artefactelor care l-au insotit pe tanarul faraon pe lumea cealalta. Langa camera mortuara s-a gasit o comoara atat de mare incat lui Carter i-au trebuit zece ani ca sa o termine de catalogat. Totusi, atunci cand si alte camere mortuare ale unor faraoni mai proeminenti au fost descoperite in secolul XIX, camerele lor cu comori erau aproape goale. Toata lumea stie ca hotii de morminte au avut timp in atatea secole sa plece cu comorile, dar astfel de furturi par mai presus de infractorii marunti. Atunci unde sunt vastele comori ale faraonilor ingropati in Valea Regilor?
Unii cercetatori cred ca un anume Herihor ar putea face lumina in cazul acestui mister. Herihor a fost un inalt oficial in timpul domniei lui Ramses XI. 
La moartea faraonului, Herihor i-a uzurpat tronul, impartindu-si regatul cu ginerele sau Piankh. Herihor s-a desemnat responsabil cu procedurile de "reinmormantare" in Valea Regilor, avand astfel posibilitatea sa praduiasca la nivel inalt majoritatea mormintelor regale. Mormantul lui Herihor nu a fost identificat niciodata, dar specialistii in domeniu sunt de parere ca atunci cand acest eveniment se va intampla, multe dintre comorile pierdute ale Egiptului (sau macar indicii despre ceea ce s-a intamplat cu ele) vor vedea lumina zilei.


Comoara de la Lima 


In 1820, in Peru, Lima era in pragul revoltei. Ca o masura de precautie, viceregele orasului a decis sa mute bogatiile in Mexic, pentru a fi pastrate in siguranta. Astfel, pietre pretioase, doua statui de aur in marime naturala reprezentand-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus si multe altele au umplut 11 corabii, a caror valoare totala se ridica in acea vreme la suma de 60 milioane de dolari. Viceregele i-a incredintat comanda transportului comandantului William Thompson de pe "Dear Mary", care s-a dovedit a fi un pirat nemilos. Acesta a condus vasele spre Insulele Cocos din Oceanul Indian, unde se spune ca a ingropat comoara.
Apoi, "Dear Mary" a fost capturata de spanioli si toti marinarii, in afara de Thompson si ajutorul sau au fost spanzurati. Cei doi i-au condus pe temniceri pana la Insulele Cocos, unde au reusit sa scape in jungla. Nici ei, nici comoara nu au mai fost vazuti vreodata. De atunci, mai mult de 300 de expeditii au incercat, fara succes, sa gaseasca comoara de la Lima.

Comoara piratului Barba Neagra 

Faimosul pirat Edward Teach, cunoscut si drept Barba Neagra, si-a petrecut numai doi ani (1716-1718) pradand marile. Insa, aceasta scurta perioada i-a fost suficienta pentru a strange o comoara imensa. In timp ce spaniolii erau ocupati sa puna mana pe aurul si argintul din Mexic si America de Sud, Barba Neagra si camarzii sai au asteptat rabdatori, dupa care s-au napustit asupra corabiilor incarcate cu comori pradandu-i pe spanioli, cand acestia se intorceau spre Batranul Continent. Barba Neagra a devenit, in scurt timp, cel mai de temut pirat, capatand o reputatie de oportunist crud si lacom. 
Povestea piratului Barba Neagra a servit drept sursa de ispiratie pentru scenaristii trilogiei Piratii din Caraibe
Domina prin teroare asupra Indiilor de Vest si coasta Atlanticului a Americii de Nord, avand cartiere generale atat in Bahamas cat si in Carolina de Nord. Si-a gasit sfarsitul in noiembrie 1718, cand locotenentul britanic Robert Maynard l-a decapitat si i-a atarnat capul pe corabia sa, ca trofeu. Barba Neagra a recunoscut in fata calailor sai ca si-a ascuns comoara, insa nu a dezvaluit unde. Fapt care i-a determinat pe nenumarati vanatori de comori sa o caute pana si astazi. Corabia scufundata a lui Barba Neagra, Queen Anne's Revenge, se crede ca a fost descoperita in 1996 langa Beaufort, Carolina de Nord, insa incarcatura nu era la bord. Comoara ar putea fi ascunsa undeva pe Insulele Caraibe, in Golful Chesapeake din Virginia sau in grotele din Insulele Cayman. Cert este ca nimeni nu a reusit sa o gaseasca si multi inca o mai cauta.
 

marți, 26 iunie 2012

CURTEA DE ARGES


Localitatea poartă aura primei capitale a Țării Românești.
Orașul Curtea de Argeș este localizat în partea de nord a județului Argeș, în depresiunea intracolinară a bazinului superior al râului Argeș, la o altitudine de 450 m deasupra nivelului mării, și este înconjurat de dealurile și muscelele sudice ale Munților Făgăraș. Suprafața orașului este de aproximativ 75 km², cadrul natural fiind condiționat de prezența zonei montane din apropiere, care se află la circa 28 km distanță și care introduce variație și diversitate. Este situat la o distanță de 38 km de municipiul Pitești, la 36 km de orașul Râmnicu Vâlcea și la 45 km de Câmpulung. Fiind situat în zonă depresionară, orașul se bucură de climă favorabilă, cu temperaturi moderate tot timpul anului și precipitații relativ abundente; iernile sunt mai puțin aspre decât la câmpie, iar verile sunt în general plăcute, cu zile însorite.
Descoperirile arheologice atestă că, încă din prima epocă a fierului, pe aceste meleaguri trăia o populație dacă, condusă de Dromichaites (secolele IV - III î.Hr.). De asemenea, conform unor săpături arheologice efectuate de Nicolae Constantinescu, pe la 1200 aici exista o mică reședință voievodală și o bisericuță.
Unii specialiști afirmă că tot aici și-ar fi avut curtea Seneslau, conducătorul unei formațiuni statale după cum apare pe diploma cavalerilor ioaniți. Legenda spune că Negru Vodă, coborând din Făgăraș, ar fi întemeiat orașul pe la 1290; alții îl considerau pe Litovoi drept Negru Vodă. Aici s-a aflat curtea lui Basarab I care, până la atacul maghiar din 1330, care a dus la probabila distrugere a orașului, s-a mutat temporar la Câmpulung-Muscel.
Numele inițial al orașului era Argeș. Numele actual al orașului începe să fie folosit din secolul al XVI-lea, prima mențiune cu denumirea actuala datând din 1510 de la domnitorul Vlad cel Tânăr. Până dupa moartea lui Neagoe Basarab, cel ce ridică aici cunoscuta mănăstire, în Argeș și-a aflat reședința Mitropolia Ungro-Vlahiei, întemeiată aici de Nicolae Alexandru, în 1359, primul mitropolit fiind Iachint de Vicina, iar ultimul Macarie al II-lea (1512-1521). Tot în timpul domniei lui Nicolae Alexandru a fost terminată construcția Bisericii Sf. Nicolae domnesc, prima necropolă a domnilor români dintre Carpați si Dunăre, dar și Biserica Sân Nicoară, numită de localnici Sf. Nicolae cel Mic, despre care se spune că a fost ctitorită de Doamna Clara, mama voievodului. La Curtea de Argeș este înființată și prima monetărie a țării de către Vladislav I (Vlaicu) (1364 - 1377), domnitor care a sprijinit intensificarea legăturilor comerciale dintre Muntenia și orașele din Transilvania și a „lăsat“ cel mai vechi document intern, scris la Argeș pe data de 25 noiembrie 1369. Tot în această perioadă este înființată și prima școală locală, unde învățau fii orășenilor.
Monumente
Biserica Sân Nicoară

Biserica Sân Nicoară sau „Biserica Sf. Nicolae cel Mic“, cum o mai numeau localnicii, pentru a o deosebi de cea domnească, a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească, începutul secolului al XIV-lea. Arhitectura este tipică pentru recepția artei bizantine în Balcani, așa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului. Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos și naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoțită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune ca ar fi fost ctitorită chiar de vestita Doamna Clara, mama vitregă a voievodului Vlaicu-Vodă. Aici își avea așezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină așezarea, era folosit și ca foișor de foc și post de observație, între el și turnul-donjon al Cetății Poienari existând un sistem de comunicare la distanță. De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea dușmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare. În vremurile îndepărtate exista un tunel, care astăzi este accesibil numai până la jumatăte, de acces între acest edificiu și Biserica Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, șoseaua de legătura Pitești-Curtea de Argeș-Transfăgărășan.
Biserica Domnească
În centrul orașului se află vestigiile Curții Domnești, întemeiată probabil în secolul XIII și reînnoită către anul 1340. Incinta patrulateră neregulată era mărginită de ziduri de piatră. Din acest ansamblu s-au păstrat două pivnițe de case domnești. Biserica Domnească inițială, Sf. Nicolae din secolul XIII, a fost o construcție pe plan de cruce liberă care a fost înlocuită în 1352 de o ctitorie a lui Basarab I, singurul monument religios de mare amploare care s-a păstrat în Țara Românească din secolul al XIV-lea. Planul său aparține tipului „cruce greacă înscrisă“, varianta constantinopolitană, încheiată cu trei abside la răsărit. Pronaosul impozantei clădiri rămâne îngust și este boltit în semicilindru transversal, având în mijloc o cupolă elipsoidală. Naosul pătrat este în schimb foarte mare și are un sistem de boltire în care patru semicilindri axiali sunt orânduiți sub forma unei cruci "grecești" cu brațe egale. Boltirea este susținută de patru stâlpi de secțiune pătrată din mijlocul naosului, peste care se înalță o turlă monumentală. Pictura murală a bisericii datează în mare parte din vremea lui Vlaicu Vodă (1364-1366) aparținând stilului paleolog, dar s-au păstrat și fragmente de frescă din secolul XVIII. Aspectul exterior este dominat de zidăria aparentă cu piatră de râu și cărămidă, cu rosturi de mortar sclivisit. Biserica a servit mult timp ca necropolă domnitorilor munteni, ea adăpostește de pildă mormântul lui Vlaicu Vodă, și a fost renovată în secolul XVIII. Din această perioadă datează ancadramentele din piatră sculptată ale ferestrelor. În mormântul lui Vlaicu Vodă s-au găsit numeroase mărturii arheologice ale secolului XIV, printre care și „paftaua de la Argeș“.
Biserica episcopală
Biserica episcopală, cunoscută mai bine sub denumirea de Mănăstirea Curtea de Argeș, o ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1517), este caracterizată printr-un naos larg și turla înaltă deasupra naosului. Fațada de vest este de asemenea încununată cu turle. În biserica episcopală se găsesc mormintele regilor Carol I și Ferdinand I (împreună cu soțiile lor).
Legenda cunoscutei Mănăstiri spune că Neagoe Basarab l-a angajat pe meșterul Manole să o construiască. Însă tot ceea ce clădea în timpul zilei, noaptea se dărâma. Într-o noapte, meșterul visă un înger ce îi spuse că trebuie sa își sacrifice soția, Ana, pe care ar urma să o clădească în zidurile Mănăstirii. A doua zi când Ana a venit la Manole să îi aducă mâncare, a zidit-o, și astfel, Mănăstirea a putut să fie construită.

video