vineri, 27 septembrie 2013

Capela din Bran - Inima Reginei Maria

Capela Inima Reginei Maria este o micuță capela de lângă Castelul Bran. Acesta este al doilea loc preferat al Reginei Maria, după reședința regala din Balcic, Bulgaria. Capela "Inima Reginei Maria" de la Bran este o copie a Capelei Stella Maris, din Balcic, loc unde a fost pusa caseta din argint si pietre prețioase cu inima Reginei, într-un sarcofag de marmura. Balcic-ul este o stațiune situata pe țărmul Marii Negre, in Bulgaria, la aproximativ 60 de kilometri de Vama Veche.
Maria, născută Marie Alexandra Victoria, s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, in Marea Britanie, fiind fiica principelui Alfred al Marii Britanii, principe de Saxa-Cobur-Gotha si duce de Edinburg, si a ducesei Maria Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. Regina Maria s-a logodit la 16 ani cu printul Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor al tronului României, iar căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892.
La scurt timp după venirea in România, calitățile sale o transforma într-o figura publica binecunoscuta si iubita. A fost supranumita de popor "Mama Regina", "Mama răniților", "Regina soldat", datorita acțiunilor sale din perioada Primului Război Mondial, când a ajutat soldații aflați in spitalele de pe front. De asemenea și-a legat numele de viata culturala si artistica din România acelor ani.
In anul 1933, când Regina Maria isi întocmește testamentul, ea cere ca după moartea ei inima sa ii fie depusa in micuța capela pe care o construise pe malul marii (Stella Maris), iar corpul sa ii fie ingropat la Mănăstirea Curtea de Argeș, alături de ceilalți membri ai Familiei Regale.
Regina Maria a trecut la Domnul in ziua de 18 iulie 1938, la Castelul Peleș, in Sinaia, in urma unei grele suferințe, la aproape 63 de ani. Regina Maria a fost înmormântată in curtea Mănăstirii Curtea de Argeș, alături de soțul ei, Ferdinand, cat si de Carol I si Elisabeta. Potrivit testamentului lăsat in urma, la înmormântare, regina a dorit sa fie îmbrăcată in culoarea "mov cardinal", precum si doliul național, ce avea sa fie ridicat in acea zi.
Dupa ce au fost depuse la Mănăstirea Cotroceni, regele Carol al II-lea, împreună cu fiul sau, Mihai, au îndeplinit dorința testamentara a Reginei Maria, ducând caseta care conținea inima reginei in Capela Stella Maris, de la reședința reginei din Balcic unde a fost depusa cu toate onorurile. Tunurile distrugătorului "Regina Maria" au tras 21 de salve, iar gorniștii companiei de marina au sunat stingerea.



Poporul roman a fost un popor pe care Regina Maria l-a iubit mai mult chiar decât pe al ei, despre acesta ea scriind in jurnal: "Tarii mele si Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taina. Si totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate, m-am straduit sa devin o buna Romanca. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimei mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant: mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare. (...) Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa."
Capela din Bran - Inima Reginei Maria
In anul1940, când România pierde Cadrilaterul, localitatea Balcic se pierde si ea. Datorita acestui eveniment istoric, inima reginei Maria, aflata pana la acea data in Capela Stella Maria, a fost adusa la Castelul Bran si așezată într-un spațiu special amenajat, săpat in stânca muntelui de lângă castel.
Regina Maria a avut doua locuri de suflet, anume Balcic-ul si Bran-ul. In anul 1920, Consiliul Orășenesc Brasov a donat Castelul Bran reginei Maria a României, in semn de recunoștință fata de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Regina l-a amenajat si l-a lăsat moștenire fiicei ei, principesa Ileana, sora regelui Carol al II-lea.
Deoarece mărețul Castel Bran aparținea tot familiei regale, fiica reginei, principesa Ileana, a ridicat pe un teren al castelului, intre anii 1941-1942, o micuță capela, urmând intru totul scara si modelul celei din Balcic. Capela avea un grilaj din fier, ornamentat cu cruci gamee, simbol des folosit de Regina Maria in timpul vieții.
Principesa Ileana i-a ordonat administratorului reședinței sale de la Bran, generalul Zwiedineck sa aducă inima mamei sale, de la Balcic, in România, pentru a fi înmormântată la Bran, unde a fost a doua reședință a mamei sale. In ziua de 8 septembrie 1940, la doar o zi dupa ce, prin semnarea Tratatului de la Craiova, Cadrilaterul era redat Bulgariei, caseta cu inima Reginei Maria era scoasa din capela Stella Maris si predata aghiotantului Eugen Zwidinek, pentru a fi adusa in România. Pana la finalizarea lucrărilor la capela, inima Reginei Maria a fost depusa într-o nișă la poalele Muntelui Măgura.
In ziua de 27 iunie 1947, părintele Arsenie Boca, de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, vine in localitatea Bran, chemat fiind de Principesa Ileana. Părintele a fost chemat spre a sfinți cea mai mica bisericuță din tara. Capela numita "Inima Reginei Maria" a fost pictata de către pictorul Arthur Verona.
Desi lucrările la capela de lângă Bran nu erau încă terminate, slujba de sfințire a fost însă săvârșită. Dorința principesei era de a putea oferi localnicilor posibilitatea de a săvârși sfintele slujbe in acest nou locaș. Cu toate acestea, zeci de ani vor trece pana alta slujba va fi săvârșită in capela.
Principesa Ileana isi dorea ca Bisericuța Inima Reginei Maria sa fie locaș de slujba pentru cei internați in Spitalul din Bran. Multa vreme, principesa a lucrat ca voluntar in spitalul de lângă Bran. Construit in anul 1945, spitalul de campanie din Bran a fost numit "Inima reginei Maria". Prin mijlocirea principesei, spitalul primea medicamente din Germania si Elveția.
In anul 1948, odată cu abdicarea forțată a Regelui Mihai, principesa Ileana a fost alungata din tara. Securiștii au păzit cripta din stânca muntelui, spre a nu fi furata inima Reginei Maria si dusa in străinătate.
Dupa anul 1948, comuniștii au încercat sa distrugă toate urmele lăsate in tara de familia regala. Spitalul a ajuns in paragina, iar Capela de piatra de lângă Bran a fost părăsită si vandalizata. Peste ceva timp, inima reginei va fi mutata in interiorul Castelului Bran.
In data de 5 iulie 1968, directorul Muzeului Bran, Titus N. Hasdeu, însoțit de mai multi activiști de partid, au deschis capela si au forțat cu răngile sarcofagul de marmura aflat in interior. In sarcofag au găsit caseta de argint aurit cu inima reginei, caseta pe care au depus-o in casa de bani a Muzeului Castelului Bran.
In luna martie 1971, pe motivul de mai multa siguranță, caseta aurita cu inima Reginei Maria a fost transferata la Muzeul Național de Istorie a României, din București, si a fost deschisa. In ea se găsea o alta caseta, mai mica, octogonala, de argint. Si aceasta a fost deschisă. Cele doua casete au fost incluse in Tezaurul Istoric al României, iar inima, introdusa într-o cutie de plastic, a fost dusa spre păstrare in depozitul Muzeului Național de Istorie al României.
Încă din anul 1995 s-au început lucrări de restaurare a capelei, cu ajutorul Parohiei Bran, la inițiativa istoricului Nicolae Pepene si a lui Emil Stoian, președintele Asociației "Fiii si Prietenii Branului", de a aduce inima Reginei Maria înapoi la Bran, după terminarea lucrărilor de renovare si sfințire ale capelei. Bisericuța de lângă Bran a fost resfințită in anul 2005.

Capela din Bran si Caseta cu inima Reginei Maria
Caseta de argint, in care a fost așezată inima Reginei Maria, a fost introdusa într-o caseta de bijuterii de argint aurit, gravata si ornamentata cu pietre prețioase, cadou de nunta primit de regina Maria, in anul 1893, de la "Doamnele Romane". La randul ei si aceasta caseta a fost învelită într-un steag. Casetele au fost depuse într-un sarcofag de marmura alba.
Caseta din argint aurit, împodobită cu ornamente din pietre prețioase, poarta pe ea următoarea inscripție: "Alteței sale, Principesa Maria a României: Doamnele Române." Aceasta caseta a fost primita din partea doamnelor romane, cu ocazia vizitei in România a Reginei Victoria I a Regatului Unit.
Cele doua casete au fost realizate cu mult timp înainte, de către bijutierul Maurice Frement. Pe o fata, caseta poarta inscripția: "Alteței sale Regale, Principesei Maria a României - Doamnele române", iar pe capac este reprezentata coroana regala, așezată pe steagul Regatului României. Pe fetele laterale este gravata monograma "M" (de la Maria) si stemele României, de dinainte de 1918.
Casetele in care a fost așezată inima Reginei Maria se afla astăzi in Muzeul de Istorie din București. Caseta este formata din doua parti, una așezată in cealaltă. Prima caseta este din argint, având o greutate de 8,1 kg si monturi de platina, safire, rubine si briliante. Caseta cea mare este învelită într-un drapel vișiniu având o bordura in rosu, galben si albastru, cat si stemele celor trei provincii românești. Caseta cea mica, din interiorul celei mari, este mai mica, având o greutate de 561 grame. Aceasta din urma este de forma octogonala, fiind si ea învelită într-o pânză, având imprimata pe ea stema României si pe cea a Angliei, tara de origine a Mariei.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

luni, 23 septembrie 2013

Femeile Brancovene

Doamna Marica (Maria) Brâncoveanu (n. ? – d. decembrie 1729), soţia domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu.
Fiică a postelnicului Neagoe şi nepoata domnului Ţării Româneşti, Antonie din Popeşti, s-a căsătorit, în 1674, cu marele dregător Constantin, unul dintre cei mai influenţi boieri din ţară, rudă cu marile familii Brâncoveanu şi Cantacuzino, care din anul 1688 a urcat pe tron. Au avut împreună 11 copii: şapte fete (Stanca: 1676, Maria: 1678, Ilinca: 1682, Safta: 1686, Ancuţa: 1691, Bălaşa: 1693, Smaranda: 1696) şi patru băieţi (Constantin: 1683, Ştefan: 1685, Radu: 1690, Matei: 1698).
A sprijinit toate demersurile culturale iniţiate de către soţul ei, tipărirea de cărţi în limbile română, greacă, slavă şi chiar arabă, turcă sau georgiană, crearea unui stil arhitectural caracteristic epocii, care va purta numele domnitorului ctitor, dezvoltarea artelor decorative, ctitorirea de biserici şi mănăstiri (Bucureşti, Târgovişte, Hurezi, Mogoşoaia, Potlogi, Govora, Mamul, Filipeştii de Pădure, Măgureni, Râmnicu Sărat ş. a.), restaurarea lăcaşurilor de cult mai vechi (Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un Lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov) şi împodobirea lor cu obiectele liturgice necesare. În Transilvania au zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, iar în Constantinopol biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata. Au acordat ajutoare permanente aşezămintelor bisericeşti din Balcani şi Orientul Apropiat căzute sub dominaţia otomană şi au întreţinut relaţii cu toate patriarhiile ortodoxe.
În domeniul învăţământului, sunt remarcabile eforturile lor de a sprijini Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, precum şi activitatea şcolilor din mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea din Bucureşti şi celelalte oraşe importante ale ţării. Pentru ridicarea nivelului cultural al ţării au fost înfiinţate biblioteci, la mănăstirile Hurezi şi Mărgineni, înzestrate cu cărţi procurate din marile centre universitare din Occidentul european sau tipărite în tipografiile susţinute, pe cheltuiala familiei domnitoare şi a mitropolitului Antim Ivireanu, de la Buzău, Snagov, Râmnicu Vâlcea sau de la Târgovişte.
Marica Brâncoveanu a fost un bun administrator al fabuloasei averi a Brâncovenilor, ea organiza activitatea pe moşiile familiei şi controla marile sume de bani depuse în băncile din Viena, Veneţia sau Amsterdam. Datorită uneltirilor iniţiate de Cantacuzini, sultanul a trimis pe Mustafa Aga cu firman de mazilire. După ce a fost deposedat de toate bunurile, domnul împreună cu întreaga familie a fost arestat şi dus la Constantinopol. Românii asistau neputincioşi la trecerea convoiului familiei Brâncoveanu, înconjurat de soldaţi otomani călări. În prima caretă se aflau domnitorul şi soţia sa, urmau căruţele cu cei 4 fii, cu ginerii, cu nora cea mare şi nepoţelul Constantin. Au fost închişi, din 15 mai, la Fornetta, Ediculè şi Groapa Sângelui, unde au fost supuşi la chinuri îndelungate pentru a se afla unde le sunt averile. În ziua de Sfântă Mărie Mare, 15 august 1714, când Marica Brâncoveanu ar fi trebuit să-şi sărbătorească onomastica şi domnitorul împlinea 60 de ani, şi-a pierdut soţul şi pe cei patru băieţi. Anton Maria del Chiaro relatează că trupurile au fost târâte prin oraş şi apoi aruncate în apele Bosforului, de unde au fost pescuite de nişte pescari şi înmormântate într-o mănăstire ortodoxă, la Halki, iar capetele purtate în pari şi înfipte la poarta palatului unde au stat trei zile, după care au fost aruncate în mare.
Doamna şi membrii familiei care scăpaseră de urgia sultanului au fost închişi la Bostangibaşa, unde au stat timp de şapte luni. Au reuşit să scape de aici, după ce au fost răscumpăraţi cu suma de 100 de pungi de galbeni, dar s-a dispus surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz, de unde au fost eliberaţi în octombrie 1716, permiţându-li-se întoarcerea în ţară. A sosit la Bucureşti împreună cu noul domn învestit de sultan, Ion Mavrocordat. A început recuperarea moşiilor, viilor, palatelor şi, cu ajutorul împăratului german Carol al VI-lea, a banilor pe care-i depusese la Viena. Cu ajutorul patriarhului ecumenic a obţinut tutela nepotului ei, Constantin, căruia i-a păstrat jumătate din avere, după partajul făcut cu fiicele şi ginerii ei, în iunie 1717. A reuşit, în iulie 1720, să aducă rămăşiţele soţului şi, probabil, pe ale fiilor săi pe care le-a înmormântat, la Bucureşti, în Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, alături de care va fi înmormântată şi ea.
Domniţa Bălaşa
(n. 1693 - d. 1752)
A şasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a doamnei Marica. A fost căsătorită cu Manolache Lambrino Rangabe, un grec din Constantinopol. În martie 1714, în timp ce familia era arestată la Bucureşti, Domniţa se afla împreună cu soţul ei la Constantinopol, pentru a o peţi pe fiica lui Antioh Cantemir pentru fratele său, Radu. De sărbătoarea Paştilor, după slujba pe care o ascultase la Patriarhia Ecumenică, a fost arestată şi închisă în închisoarea femeilor Ceauş Emini de la Edicul, unde a fost bătută pentru a mărturisi unde se găsesc averile familiei. Tot acolo vor fi închise mama şi cumnata ei, Anica, împreună cu fiul acesteia, de doar câteva luni, iar soţul, în închisoarea debitorilor sultanului. După ce, la 15 august, tatăl şi fraţii ei au fost decapitaţi, Domniţa Bălaşa, împreună cu doamna Marica şi cumnata ei, au fost declarate roabe şi internate în seraiul Sultanului. Pentru că nu s-a reuşit să se afle unde sunt ascunse averile, cele trei femei au fost închise la Bostangi Başa, unde au stat timp de şapte luni.
 Au reuşit să scape, după ce au fost răscumpărate cu o mare sumă de bani, luaţi cu o dobândă de 30% de la negustorii greci, dar mareLe vizir, la cererea noului domn al Ţării Româneşti, Ştefan Cantacuzino, a hotărât surghiunirea lor pe ţărmul Mării Negre, în Caucaz.
În urma zdrobitoarei înfrângeri suferite de otomani în faţa trupelor imperiale ruse, la Petrovaradin, în 5 august 1716, femeile din familia Brâncoveanu au fost eliberate, permiţându-li-se întoarcerea în ţară, unde Doamna Marica a construit biserica "Sfântul Nicolae dintr-o zi", iar Domniţa Bălaşa a ridicat un lăcaş în memoria rudelor ucise la Constantinopol. În 1750, zideşte alături de prima ctitorie, folosită apoi ca paraclis, un al doilea lăcaş, în stilul tradiţional al bisericilor muntene, suficient de mare şi de încăpător pentru mulţi credincioşi, cu hramul Înălţarea Domnului. În jurul bisericii va înfiinţa o şcoală şi un azil de bătrâni căruia, neavând copii, îi va lăsa toată averea sa, cu toate actele de danie şi un cumplit blestem de întărire.
Intristarea - monumentul funerar al Domnitei Balasa, opera a sculptorului Ion Georgescu, realizata în 1884
Suferinta martirica a domnitorului s-a implinit si prin marile femei Brancovene, Balasa si Marica - doua Sfinte, obligate sa retraiasca mereu oroarea mortii celor dragi, fara sa poata parasi vreo clipa temnita propriilor insingurari si ganduri apasatoare. Va veni cu siguranta o vreme cand femeile Brancovene vor fi puse la loc de cinste. Loc de aducere aminte si de inchinare, cum se cuvine cu toate femeile mironosite - singurele care nu l-au parasit pe Hristos ridicat pe Cruce. Singurele care i-au udat sfintele picioare cu lacrimile lor.Domnita Balasa, dimpreuna cu mama ei, isi va gasi candva loc in icoana familiei Sfintilor Brancoveni, cu toate onorurile si canonizarea datorate celor martirizati prin indelunga lor suferinta.

Paştele însângerat

Rar întâlneşti o poveste mai amară şi mai plină de ciudăţenii ca cea a Bălaşei. Ceva s-a arătat a fi împotriva ei de la bun început - poate căsătoria impusă de părinţi, când nu avea nici 15 ani; poate insistenţa familiei de a pleca, încărcată cu giuvaere şi bani mulţi la Stambul, pentru a pregăti nunta fratelui său, cu fiica lui Antioh Cantemir. Oricum, semne de luare-aminte au fost, dar nimeni nu le-a luat în seamă: nici că o cometă a traversat cerul Valahiei trei nopţi la rând; nici că la nunta Bălaşei a fost adus un cocoş fript întreg, cu tot cu pene pe el, iar cineva dintre rudele mirilor s-a ascuns sub masă şi a început a cânta "cucuriguuuu", fără să ştie că asta însemna ghinion şi piază rea asupra familiei şi a celor prezenţi. Întâmplare sau nu, imediat după nuntă, fiica cea mare a lui Constantin Brâncoveanu, Stanca, s-a îmbolnăvit grav. În câteva ore, era deja în agonie, începând să aiureze că-l vede pe Brâncoveanu în lanţuri, pe drumul spre Stambul, în timp ce familia lui e decapitată rând pe rând. Nimeni nu a vrut să asculte sau să ia în seamă vedenia fetei. O săptămână mai târziu, în chiar Săptamâna Patimilor, Mustafa Aga, trimisul sultanului la Bucureşti, intra în Palatul Domnesc, cu eşarfa neagră a morţii în mână. Soarta lui Constantin Brancoveanu şi a familiei era pecetluită la modul cel mai tragic cu putinţă.
Nimic nu transpare din drama Domniţei, care se afla la Stambul, fără să ştie că tatăl şi fraţii ei erau la doar câteva străzi distanţă, torturaţi şi ucişi unul sub privirea celuilalt, în ordinea crescătoare a vârstei şi a rangului domnesc, într-o succesiune dramatică, apăsătoare şi fără de sfârşit.





A doua zi, va veni rândul ei să fie închisă cu lanţuri la picioare, în Ceauş Emini, temniţa femeilor, pentru a mărturisi ce comoară a mai ascuns, în afara celor 100 de pungi cu galbeni şi juvaere găsite asupra ei. Nu e greu de imaginat durerea Domniţei; uluiala şi neputinţa de a înţelege coşmarul prin care trecea. Într-un târziu, va fi aruncată în aceeaşi celulă şi mama ei, Doamna Marica, de la care va afla despre drumul durerii, făcut de Brâncoveni până la Stambul, aşa cum va afla întreaga oroare a decapitării fraţilor şi a iubitului ei tată.
Până să treacă prin iatacurile Seraiului şi apoi să fie vândută ca roabă în Caucaz, Domniţa va mai trăi o ultimă umilinţă - aceea de a vedea pe fereastra temniţei, cum trupurile Brâncovenilor erau batjocorite cu huiduieli şi râsete, într-o sinistră procesiune purtată pe străzile Stambulului.
Eliberată într-un târziu din robie, va reveni la Bucureşti, dar fără ca liniştea să mai coboare vreodată asupra ei. Răul fusese deja făcut. Domniţa Bălaşa pierduse tot ce putea fi mai de preţ pentru ea: iubirea, inocenţa, duioşia şi, mai ales, încrederea în oameni. De acum, nimic nu o mai putea face fericită - nici renumele familiei, nici faptul că mama ei va reuşi cu mult zbucium să îngroape în pridvorul bisericii "Sf Gheorghe cel Nou", din Bucureşti, osemintele martirului domnitor. Domniţa îşi va căuta alinarea în singurătatea şi în liniştea paradisiacă a livezii din prundul Dâmboviţiei - un loc de grădină, cu flori şi stupi forfotind de albine; un loc pe care va ridica pentru sine un paraclis, iar pentru oameni, un spital şi un azil de bătrâni - toate pecetluite sub un blestem greu, ce va ajunge până spre zilele noastre.
Blestem cumplit, ca nimeni să nu se atingă în vreun fel de zidurile Spitalului Brâncovenesc ori de biserica Domniţei, iar de nu va asculta aceasta şi va mişca din locul ei măcar o cărămidă, "să fie ucis cu tot neamul lui, grabnic şi nemilos, într-o zi de mare sărbătoare", ceea ce s-a şi întâmplat în 25 decembrie 1989, cu cei din familia Ceauşescu.
Biserica în care nu s-a slujit nicio înmormântare

Din toată suferinţa Domniţei nu a mai rămas astăzi decât povestea unei vieţi amare şi o biserică răpitor de frumoasă. Cu greu găseşti în Bucureşti o biserică mai elegantă şi mai atent împodobită - în ceea ce priveşte detaliile - ca ea.



Dincolo de istoria ei plină de tristeţi şi evenimente nedorite, e biserica de care se simte legat emoţional. E o biserică vie, contradictorie şi greu de descris.
O biserică a încercărilor de tot felul, dar şi a liniştirii liturgice - biserică de suflet.Altcumva, nu poţi să-i găseşti
niciun cusur. La ea, totul e potrivit şi pe măsură.

E mare, dar fără să deranjeze. E foarte bizantină, dar are nenumărate elemente occidentale - în special vitraliile comandate în Germania, cu stemele Brâncovenilor şi ale Ţării Româneşti. Mai sunt şi micile ancadramente gotice sau statuile acelea funerare din interior, care nu se potrivesc cu ortodoxia tradiţională, dar ce mai contează? Domniţa Bălaşa e foarte bizantină în fibra ei lăuntrică, în respiraţia icoanelor şi în muzicalitatea zidurilor... În tot Bucureştiul nu găseşti o biserică mai muzicală, mai sonoră ca ea. Nu întâmplător, pe aici au trecut mari conducători de cor şi mari compozitori de muzică bisericească. Aici a fost corul "Carmen" şi tot aici au cântat cei mai mari cântăreţi de la Opera Română. Dimpreună cu frumosul şi acustica excepţională a locului, tradiţia a impus ca la Domniţa Bălaşa să se promoveze liturghia somptuoasă şi mai puţin predica savantă. Întâmplător sau nu, aici nu au fost niciodată predicatori mari. Au fost însă liturghisitori aleşi pentru modul profund în care slujeau. Asta i-a atras pe oameni şi a făcut ca Domniţa Bălaşa să devină, încetul cu încetul, o biserică de renume, căutată - mondenă chiar.
 Nu întâmplător, în perioada interbelică, marile familii boiereşti ale Bucureştiului îşi făceau nunţile şi botezurile în acest loc. Nu întâmplător, la Bălaşa nu s-a săvârşit niciodată vreo înmormântare! Biserica Bălaşa a fost şi va rămâne pe vecie o biserică de sărbătoare. O biserică a cununiei şi a fastului aristocratic. Chiar şi acum e coadă pe lista de aşteptare la ceremoniile de nuntă. Chiar şi acum, biserica Domniţei e considerată o alegere de bun gust şi de rafinament. Fără să ştie prea multă istorie, noua protipendadă bucureşteană se include în această tradiţie nobiliară şi de bonton a bisericii; tradiţie explicabilă măcar prin faptul că Bălaşa nu a fost niciodată parohie, ci un discret paraclis patriarhal, preferat deloc întâmplător de mai marii Bisericii noastre: Iustinian şi Teoctist - iubitori de linişte, de frumos, de discrete sonorităţi psaltice.